Literatura de azi 
Debuta publicistic cu povestirea „Dușman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”, iar în anul 1960 avea loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”.
Povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg român, Fănuș Neagu (5 aprilie 1932 – 24 mai 2011) a colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri, iar calitatea sa de director al Teatrului Naţional din Bucureşti i-a adus aprecierea mediului cultural şi alegerea ca membru, întâi corespondent, apoi titular, al Academiei Române.
„Masiv, blond şi pistruiat, ursuz mereu ca după un chef şi lăsându-se răsfăţat de mai-marii zilei cu sentimentul că le face o favoare, Fănuş Neagu evoluează ca un personaj pitoresc pe scena vieţii literare. Mulţi scriitori (cărora li se adaugă actori, cântăreţi, pictori) îi devin prieteni. Nichita Stănescu îi compune un portret plin de tandreţe: „Ursul acesta blând şi calm şi bleg, Fănuş,/ e apucat de nimeni ca de doruri; -/ dă cu sărutul numai doar în zboruri/ iar iernii lumii e învârtecuş.”
în 1968, după câţiva ani de promisiuni nerespectate şi după o publicitate asemănătoare cu aceea dinaintea meciurilor cu Cassius Clay, apare, în sfârşit, şi primul său roman, Îngerul a strigat, primit cu urale de critica literară. (Faptul îi prilejuieşte lui Cornel Regman publicarea unui savuros foileton în revista Tomis: îngerul a strigat, criticii s-au predat.) O vâlvă la fel de mare precede publicarea romanului Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, 1976, din care autorul tipăreşte în prealabil diferite fragmente în presă, declarând că intenţionează să dea o replică vestitului roman al lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche (într-un interviu precizează chiar că simetria merge până la scrierea unui număr identic de pagini).” (Alex Ştefănescu în revista „România Literară”, nr.13/2002)
„…eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric, în ascunzişu care-l deosebeşte pe om de bou. Că omu iubeşte stânjeneii şi bou mănâncă iarbă. Fiecare om, camarade, şi fiecare femeie, părerea mea, are o cutie secretă. Acolo e sufletu şi moartea. Pui mereu pe fundu casetei sau între pereţii ei, care-s făcuţi din foiţă de carne, şi nu scoţi, pentru că ţi-e frică să dai la iveală. Eu am vrut să văd ce e înăuntru, ia să scot eu, zic, să pun pe masă, fapt cu fapt, să înşir toate porcăriile, să scuip pe ele şi să torn în locul lor lapte dulce. Nu s-a putut, nu-ţi dă mâna să scoţi. Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. Numa copiii sunt curaţi, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rându şi lor…”
(„Îngerul a strigat”)
Imagine de pe edituramnlr.ro
