Unicul G.

Născut Gheorghe Vişan, adoptat, mai apoi, şi numit Gheorghe Călinescu, se semna G. Călinescu, lucru ce a dus la confuzia neintenţionată a posterităţii de a-l numi George Călinescu (19 iunie 1899 –  12 martie 1965)

Își încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” și pe cele universitare la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde intră în 1919 şi își ia licența în Litere în 1923, cu teza ce purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o lucrare despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare.

Vasta sa operă, cuprinzând romane precum Enigma Otiliei, Scrinul negru, Bietul Ioanide (unele dintre ele ecranizate), monografii, publicistică, teatru şi poezii, fiind încununată cu monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent.

O, tu, cu ochi albaştri

O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Aşa desigur sunt făpturile cereşti,
Pe care le vedeam, copil, întraripate,
Cu câte-un crin în mână şi pletele pe spate.
Când te cuprind de mijloc îmi pare că e vis,
Că mi-a picat un înger de sus, din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura,
Gustându-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetltuieşte buza-ţi trandafirie,
Mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
Mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti.
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!

Mângâie-mă cu mina ta cea copilarească,
Îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
Ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
Cu un miros de cinam şi frunze de lumină.
Fă-mi cerc pe după gât cu braţul tău subţire,
Aşa cum se cuvine smeritului tău mire,
Şi lasă-te uşoară când cu un salt vânjos
Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos,
Neprihănită, goală, zvâcnind fără veşmânt
Să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ.
În raiul tău suav mă-mbii şi mă sfinteşti,
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!

***

„A doua zi, Felix fu trezit din somn de grindina repede a unui pian care răsuna prin apropiere. Cineva trecea mâinile cu jovialitate pe deasupra clapelor, cântând cu multă dexteritate un exerciţiu complicat, care varia la infinit o temă. Felix îşi aminti numaidecât de mâinile lungi ale Otiliei şi nu se mai îndoi că ea era cântăreaţa. Sări înfricoşat din pat. Soarele era sus pe cer şi pătrundea în odaie din două părţi. Tânărul îşi îndreptă puţin hainele, potrivi locul pe care dormise şi avu intenţia să se spele. Dar în cameră nu găsi nimic trebuitor. Scoase atunci din valiză puţină apă de Colonia cu care-şi dădu pe faţă şi pe păr. Acum nu ştia ce să facă. Să stea în odaie cum îl îndemna ascuns timiditatea, ar fi fost necuviincios; să iasă, se temea să nu nimerească unde nu se cade, necunoscând casa. Aruncă o clipă privirile pe fereastra cea mică şi constată că dădea într-o curte vecină. De altfel, era o fereastră condamnată, care ar fi urmat să fie astupată în cazul unei construcţii alăturate, dar pe care, se vede, relaţiile dintre vecini o îngăduiau.”

(„Enigma Otiliei”)

*informaţii: wikipedia

Imagini de pe academiaromana.ro