Un om nu iubește o singură dată

Era în Ajunul Crăciunului, iar surorile Delavrancea se pregăteau să meargă în vizită la avocatul Oswald Teodoreanu. Fusese invitată și verișoara lor Lily Lupașcu, cu care urmau să-și petreacă sărbătorile împreună.

Fiică de franțuzoaică, Lily fusese luată destul de devreme de tatăl ei, Ștefan Lupașcu, și adusă în România. Acesta „apărea crud, fermecător şi excentric totdeodată sosind pe neaşteptate, generos, aducând mătăsuri, şaluri, oglinzi şi cutii orientale încrustate cu sidef”, spunea Cornelia Pillat, amintindu-și de lungile discuții pe care le aveau amândouă. De fapt, Lily fusese un copil lăsat de izbeliște, devenit al rudelor tatălui care se ocupaseră de creșterea fetei. Tânjise întotdeauna după dragostea părintească, după o familie adevărată, după un cămin cald și primitor.

Povestea începuse cu câteva zile înainte de Crăciun. Mirosul gutuilor coapte pe jar cuprinsese toată casa Delavrancea. Ca atrasă de un magnet, Lily se-ntoarse brusc spre ușă și zări pentru câteva secunde niște ochi negri, adânci, înconjurați de o piele albă și de un păr negru, scurt.

Lili Lupașcu

(sursa foto: wikipedia.ro)

Apoi a venit acel Ajun. Nu ajunseseră de multă vreme la petrecere, când ochii negri și-au dezvăluit proprietarul – era Ionel, fiul avocatului Oswald Teodoreanu. A intrat repede în salon și, fără niciun cuvânt, când a revăzut-o pe Lily, cea cu aromă de gutui coapte și lumină de jar, a răpit-o într-o fracțiune de secundă din mijlocul musafirilor. La gura unei alte sobe, parcă sora celei lângă care se descoperiseră, Ionel a răsturnat pe covor un sac în care-și păstra timidele încercări literare. Nu le-a mai păsat de nimic – au stat în fața focului, au citit, au vorbit, s-au îndrăgostit.

Îţi venea să o respiri, nu s-o priveşti. (a spus atunci Ionel Teodoreanu despre Lily)

Timpul a trecut, piedicile puse în calea lor de cei din jur sau de distanța Iași-București au fost înlăturate rând pe rând. Cei doi au întemeiat familia la care Lily visase întotdeauna și pe care o apăra cu patimă, chiar cu tiranie, de orice posibilă distrugere. Au fost împreună în paradis și în iad, au urcat culmi nebănuite, au coborât în hăuri greu de pătruns. Amândoi spuneau și credeau că sunt suflete-pereche. Aparent, doar moartea i-a despărțit – l-a luat pe el mult mai devreme, într-o iarnă rece, indiferentă, crudă.

Apoi, Lily l-a mai pierdut o dată pe bărbatul vieții ei. Poate mai dureros, mai adânc, mai greu de suportat, mai ales că era o dovadă a minciunii din ultimii ani. Poeziile găsite printre manuscrise, ascunse în sertarul biroului lui, erau scrise cu gândul plutind spre o altă iubire. Una care îi îmblânzea toate temerile trecerii timpului.

Totuși, adolescenta de altădată, cea care mirosea a gutui coapte și era luminată de jarul jucăuș al sobei, a supraviețuit. A topit în slove scrise toată durerea simțită când dragostea și orgoliul îi fuseseră ucise.

Și-a adus aminte doar de ceea ce fusese frumos și solid. Amăgindu-se, visând, neînțelegând că un om nu iubește o singură dată.

***

Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit. Niciunul. Cei care n-au iubit din prudenţă nu mai sunt scriitori, fiindcă scriitorul, ca şi eroul, e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înţelepciune sunt filozofi, şi încă! (Ionel Teodoreanu)

(sursa foto cover: unica.ro)