Odilia Roşianu 
Încă de la început trebuie să fac o precizare: nu voi aduce în discuție minciuna publică, globală, ci pe cea intimă, personală, de toate zilele.
De când suntem mici, învățăm că nu e bine să minți, că „minciuna are picioare scurte”, că trebuie să spui adevărul și numai adevărul (so help me God), că nu ești om întreg dacă nu respecți această poruncă.
În același timp, fiecare dintre noi s-a gândit cel puțin o dată (sunt optimistă!) cât de grav ar fi dacă am spune cu voce tare tot ceea ce gândim, deoarece, deh, suntem oameni de lume, politicoși, știm să ne alegem cuvintele potrivite astfel încât toată lumea să fie fericită.
Înainte să dau exemple de situații când minciuna este prietena noastră, îi avertizez pe cei care „nu suportă minciuna”, care preferă să afle și să știe tot despre prieteni, colegi, parteneri, iubiți, amanți, care gândesc că orice e mai bine decât să fie înșelați cu ceva, că ar trebui să nu citească acest text. N-are sens, este în contradicție totală cu așa-zisa morală pe care o doresc în viața lor.
Ceilalți, mai umani (și mai păcătoși, în accepțiunea generală), pot rămâne alături de mine. S-ar putea să se simtă mai bine după aceea. Nu voi da verdicte, nu voi propune soluții – pun doar niște întrebări bazate pe cazuri concrete la care vă las să reflectați. În final, îmi voi da o definiție.
Cazul cel mai grav în care e nevoie să „minți” apare când afli că cineva drag are o boală incurabilă. Cum e bine să procedezi? Îi spui că mai are puțin de trăit sau îi lași pe medici să trateze problema? Îl încurajezi să lupte sau îi dezvălui realitatea – zilele îi sunt numărate, indiferent ce va încerca? Participi la planurile pe care și le face pentru viitor sau îi dai peste nas (chiar delicat), atrăgându-i atenția că nu mai are rost să gândească prea departe în timp? Părerile sunt foarte împărțite – cultura, obiceiurile, relațiile interumane diferă de la țară la țară, de la om la om, dar trebuie să recunoaștem că „adevărul” va fi greu de spus. Și nu neapărat util.
O altă situație frecventă este aceea în care afli ceva „urât” despre un prieten al unui prieten (lanțul slăbiciunilor). Îl suni imediat pe prietenul comun să „pârăști”? Îi comunici „vinovatului” că știi totul despre el? Povestești cu terți despre „adevărul” aflat și puneți la cale o strategie prin care să vă salvați amicul de influența nefastă a „ticălosului”? Ah, știu – morala trebuie să învingă, necesitatea purității relației celei mai adevărate ne macină și, vai!, nu putem să-l lăsăm pe bunul nostru amic să trăiască într-o eternă minciună. Sunteți siguri?
Nu în ultimul rând, „năvălește” peste morala noastră eterna minciună – infidelitatea. Cea despre care am mai scris. Surprinzător impactul acelui text – nu a determinat nicio condamnare „cu mânie proletară” a infidelilor, ci, dimpotrivă, o serie de femei și bărbați s-au declarat (măcar cu gândul) infideli. Întrebările acestui articol sunt însă altele. Și trebuie privite din toate unghiurile. Sigur, veți spune, cel/cea care înșală este un mincinos – asta dacă doriți să vă exprimați elegant. De ce nu spune adevărul, domnule? De ce se complace „în minciună”? Uitând că niciun om, bărbat sau femeie, nu este monogam decât prin autoimpunere, prin refuz, prin simț de conservare.
Știți, în cazuri din astea, e posibil ca nimeni să nu știe care e adevărul și care e minciuna. Așa cum spunea Brian Patten, infidelitățile sunt, de fapt, fragmente de adevăr decupate din minciuni nemărginite. Bine, el a spus-o într-un poem, dar eu sunt mai proza(st)ică. Revenind, cine ar fi îndreptățit să spună „adevărul”: cel care s-a hotărât să înșele, cel cu care înșală sau niște terți binevoitori, luptători reali contra falsității, minciunii, păcatului etc.? Și cu ce a greșit cel (așa-zis) înșelat ca să fie „izbit” în acest fel, mai ales dacă e vorba despre ceva pasager, o nebunie de moment sau o relație chiar prelungă, dar neamenințătoare de „spargerea căsniciei”?
De foarte multe ori, după cum se vede din toate exemplele de mai sus, minciuna poate însemna dragoste. Poate un fel special de iubire, neînțeles de cei necruțători, mai catolici decât Papa sau obtuzi. Ascunde grija de a nu răni pe cineva absolut gratuit. Discreție. Înțelepciune.
Chiar și a nu spune tot adevărul este definit, în același stil brutal, ca fiind „minciună prin omisiune”. De ce oare? Adevărul, ne place sau nu, este contextual.
Trebuie să recunosc – prefer să fiu mințită frumos, atât timp cât (mai) pot să zâmbesc. Și nu voi fi niciodată recunoscătoare celor care mi-au spus „adevărul”, fără ca eu să-l fi solicitat.
