Maria MorariuMaria Morariu
01.02.2016

Un abur în vânt…

Trupul de femeie? Un abur în vânt… – Ștefan Luchian

Pictorul care l-a determinat pe Nicolae Grigorescu să exclame: „În sfârșit, am şi eu un succesor!”, Ştefan Luchian (1 februarie 1868 – 28 iunie 1916) avea să lase în urma sa o operă care va servi drept exemplu multor generaţii de artişti plastici. Creaţia lui scoate la iveală o lumină interioară, venită dintr-o măreţie a spiritului, care transformă o simplă pictură într-o capodoperă.

Avea de mic o atracţie deosebită pentru pictură şi un talent uriaş în a desena peisaje şi flori; împotriva dorinţei mamei lui, care dorea să îl vadă militar, ajunge elev în 1885 la Şcoala Naţională de Arte Frumoase. Cu o moştenire de neignorat şi cu un trai lipsit de griji, tânărul Ştefan Luchian, studiază la München începând cu 1889, la Academia de Arte Frumoase. Fire sociabilă, cu o imensă poftă de viaţă, a practicat și sport de performanţă câștigând prima cursa de velocipede Giurgiu-Bucureşti, fiind nelipsit de la celebrele “bătăi cu flori” de la Şosea ori de la cafeneaua Fialkovsky, loc faimos de întâlnire pentru artiştii vremii; Luchian părea a fi un răsfăţat al sorţii. Chiar şi în momentele de impas profesional lucrurile păreau că se întorceau cumva în favoarea lui. Refuzat la Salonul oficial de pictură, organizează alături de alţi tineri o expoziţie a “Independenţilor” care va provoca scandal, dar le va aduce şi un mare succes.

Cu toate acestea primul semn al declinului este dat de împuţinarea averii. Banii cheltuiţi din moştenire nu au mai putut fi recuperaţi, iar Luchian nu vindea suficiente tablouri. Era, ca orice artist genial, înaintea epocii sale şi era puţin înţeles, însă, în același timp, nu ştia să-şi administreze finanţele. La 31 de ani, Ştefan Luchian era sărac lipit şi tocmai atunci dragostea îi ieşea în cale artistului. Ea se numea Cecilia Vasilescu, fata edilului din Alexandria. S-au iubit şi doreau să se căsătorească, dar boala a lovit pe neaşteptate. O moştenire genetică i-a distrus viaţa pictorului. În 1898, acelaşi an în care o cunoscuse pe Cecilia, pictorul a fost ţintuit pentru prima dată la pat din cauza unei erupţii de abcese purulente în gât şi febră mare. În anul următor a fost, din nou, doborât, cu aceleaşi simptome. Loviturile continuau să vină, iar părinţii Ceciliei i-au refuzat mâna fetei. A urmat declanșarea bolii propriu-zise: scleroză multiplă.

Nicolae Tonitza a fost martor al calvarului creaţiei din ultimul an din viaţa artistului. Tonitza a izbucnit în lacrimi văzând chinul genialului botoşănean. „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, preciza Tonitza.

Luchian_-_Un_zugrav

Imagini de pe picturi.art-zone.ro