„Trebuie să vorbim numai în șoaptă”

Când am citit Jurnalul Annei Frank am avut un zâmbet constant care, în funcție de perioada în care ajungeam împreună cu eroina, era vesel, amuzat, trist, melancolic sau speriat… Ca și Anne.

Anne Frank (12.06.1929 – 1945) a rămas un copil în pragul adolescenței. Și, în același timp, un simbol. Nimic din ceea ce descrie nu este făcut pe un ton patetic. Dimpotrivă, speranța este cea care-și pune amprenta pe fiecare dintre paginile completate cu grijă în „Anexă”, cea care consemnează nu presimte nicio clipă sfârșitul dur, absurd și nedrept de care va avea parte.

Ne-a rămas cunoscută doar prin câteva poze din care zâmbește șăgalnic și prin gândurile destinate doar ei înseși, în niște condiții greu de imaginat chiar de adulții de astăzi. Condiții pe care ea le privește cu amuzament, cu responsabilitate, cu seriozitate.

Nu și-a pierdut nicio clipă voința sau judecata liberă. Și nici speranța – proprie, probabil, acelei vârste și fiind, în același timp, și un semn al hotărârii. Ceea ce scrie (și face) este aproape fără dezorientare sau zbateri. Chiar dacă reflectă o istorie neagră, reală, din spatele frecventelor interpretări (cvasi)științifice. Privim ca printr-o oglindă o existență desfășurată într-un loc ce, fără să vrea, este o miniaturizare a societății în timp de război și oprimare etnică. Aproape toate experiențele unei școlărițe ce intră în perioada pubertății se regăsesc în Anexă, iar personajele, sentimentele, întâmplările trăite dau senzația unui univers ce funcționează după aceleași legi ca și cele ale lumii reale.

Fata care n-a mai ajuns adult este, acum, foarte cunoscută. O mulțime de instituții, fundații sau asociații îi poartă numele și, într-un fel sau altul, îi transmit mai departe mesajele.

Azi ar fi fost ziua ei.

***

Dragă Kitty,

Tata, mama și Margot n-au putut să se obișnuiască nici până acum cu ceasul mare de pe Westerturm, care bate fiecare sfert de oră. Eu, însă, da; îmi place chiar, mai ales noaptea, îmi dă un sentiment de siguranță. Îmi închipui că ai vrea să știi acum dacă îmi place locul unde ne-am refugiat. Să-ți spun sincer, nici eu nu știu încă. Cred însă că niciodată nu mă voi simți aici ca la mine acasă. Dar cu asta nu vreau să spun că locuința e  neprietenoasă și tristă. Uneori am impresia că mă aflu într-un pension neobișnuit. E o părere cam ciudată, nu crezi ? Aripa aceasta secretă este într-adevăr o ascunzătoare grozavă. Chiar dacă e umedă, cu odăile anapoda, nepotrivite pentru locuit, cu greu vei găsi ceva mai confortabil în Amsterdam, poate nici chiar în întreaga Olandă.

Până acum camera noastră părea tare pustie. Din fericire însă,  tata a luat cu el întreaga colecție de artiști de cinema și de ilustrate și eu am împodobit pereții, cu ajutorul pensulei și al cleiului. Acum totul arată foarte vesel. Când va veni aici și familia van Daan, vom construi din lemnul care se află în pod dulăpioare și alte obiecte folositoare.

Mama și Margot se simt ceva mai bine. Ieri, pentru întâia oară, mama a avut chef să gătească. Supă de mazăre! Pe când stăteam însă jos de vorbă, supa a scăzut de tot, iar mazărea, neagră ca tăciunele, s-a lipit de fundul oalei. Păcat că nu-i pot povesti întâmplarea asta lui Kepler… „Teoria caracterelor moștenite”. Ne e tare frică să nu fim  văzuți sau auziți. Chiar din prima zi ne-am confecționat perdele. De fapt sunt niște cârpe, de forme și culori felurite, pe care le-am combinat tata și cu mine.Aceste perdele de toată frumusețea sunt prinse în piuneze de rama ferestrelor. Și acolo vor rămâne cât timp vom sta în ascunzătoare.

În dreapta clădirii noastre se află o prăvălie, în stânga o tâmplărie mobilă. Seara, după închidere, în prăvălie nu mai rămâne nimeni, dar totuși zgomotele ar putea să ne pună în primejdie. De aceea i-am interzis lui Margot, care e foarte răcită, să tușească noaptea. Sărmana, trebuie să înghită într-una codeină.

Mă bucur foarte mult că marți va veni familia v. Daan. Atunci va fi mai prietenos și mai puțin monoton. Liniștea mă enervează teribil, mai ales seara și noaptea; aș da orice, dacă vreunul din protectorii noștri ar dormi cu noi. Mă apasă gândul că nu mai putem ieși afară deloc și mi-e teamă că vom fi descoperiți și împușcați. Simt că mă înăbuș. Chiar și în timpul zilei trebuie să stăm în cea mai mare liniște, n-avem voie să călcăm prea apăsat și trebuie să vorbim aproape numai în șoaptă, ca să nu fim auziți jos, în magazie. În clipa asta am fost chemată.

Anne

(sursa foto: wolna-polska.pl)