Literatura de azi 
Unul dintre cei zece membri ai Academiei Goncourt, Michel Tournier (19 decembrie 1924 – 18 ianuarie 2016), deşi a studiat la Sorbona şi Tübingen, a avut o educaţie influenţată de cultura germană, muzică şi catolicism. Subiectele scrierilor sale, cel mai adesea filosofice, mitologice sau religioase, alternează între real şi fantastic, strecurând în universul operelor sale monştri şi căpcăuni.
A colaborat de-a lungul vieţii, ca jurnalist, cu Radiodifuziunea Franceză şi cu postul de radio Europe I, dar a ales ca ultimii 40 de ani din viaţă să îi petreacă în casa parohială a unui sătuc micuţ, Choiseul, aflat la patruzeci de kilometri de Paris.
„Ajunseră în faţa unui zid înalt în spatele căruia ghiceau nişte copaci. După noaptea petrecută sub reflectoare şi în fum de ţigară, Idriss ar fi vrut să se odihnească într-un parc. Găsi o intrare deschisă, pe sub un portal vast şi intră. Deşi plin de verdeaţă, nu era tocmai un parc. Era cimitirul Montmartre. La ora aceea, era încă pustiu. Pe lângă capelele bogat ornamentate se aflau şi morminte în formă de blocuri simple, dreptunghiulare. Idriss se culcă pe unul dintre ele şi adormi. Cât timp dormise? Foarte puţin, oricum, dar somnul îl dusese în celălalt cimitir, cel din Oran, unde fusese cu Lala Ramirez. Bătrâna se afla acolo şi îl certa cu asprime, ridicându-şi braţul firav şi amenințându-l cu pumnul. Îl certa în franceză cu voce de bărbat şi până la urmă începu să-l scuture de umăr. Un bărbat cu mustaţă şi purtând pe cap o şapcă cu cozoroc lăcuit stătea aplecat deasupra lui Idriss şi-i striga fără pic de blândeţe s-o şteargă de-acolo cu cămilă cu tot. Idriss se aşeză pe piatra de mormânt. Văzu atunci cămila care tocmai devasta un mormânt alăturat pe care de-abia fuseseră puse flori. Găsind în sfârşit o coroană mortuară pe gustul ei, cămila începu s-o mănânce cu o încetineală metodică. Bărbatul cu şapca se sufoca de indignare, vorbea de violare de morminte şi invoca, în calitate de persoană competentă, articolul 360 din Codul Penal. Idriss fu nevoit să se ridice, smulse cămila dintre crizanteme şi începu să caute o ieşire din labirintul de monumente funerare. Traversară o intersecţie, o piaţă, o autogară. Idriss nu se mai aventurase niciodată atât de departe de Barbes. Totuşi, nici o clipă nu-i trecu prin minte să lase baltă cămila şi să se întoarcă la căminul din strada Myrha. Se simţea într-un fel solidar cu acest animal. Cămila îl obliga la această plimbare sinistră şi ridicolă, dar, pentru nomadul saharian care zăcea încă în el, ea reprezenta o datorie.”
( „Picătura de aur”, traducere Bogdana Savu)
Imagine de pe adinesagalyn.com
