Tot ce văd se năruie sub ochii mei

Erich Maria Remarque, pseudonimul literar al lui Erich Paul Remark (22 iunie 1898 – 25 septembrie 1970), este unul dintre cei mai cunoscuți și populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea.

A fost foarte activ în câmpul literar, deși experiențele lui de viață n-au fost experiențe pe care le-ar putea avea un om obișnuit. În ciuda acestor obstacole, nu renunță niciodată la proiectele sale. Se adaptează situațiillor sociale și politice, dar revine pe marea scenă a lumii pentru a-și îndeplini misiunile. De pildă, în anul 1915, din cauza războiului, este nevoit să-și întrerupă studiile, dar le va relua în ianuarie 1919 și le va finaliza cu succes în același an. În 1933, când naziștii vin la putere, îi vor fi arse cărțile în public, dar va continua să scrie. În 1939 emigrează în SUA. În 1943 sora sa, Elfriede Scholz, este executată de către naziști, în 1947 este nevoit să emigreze din nou în SUA, dar în 1948 se va întoarce în Europa.

Din 1 august 1919 până la 20 noiembrie 1920 va funcționa ca profesor în câteva școli catolice, cu întreruperi. Tot în această perioadă este nevoit să exercite și alte profesii temporare – ziarist, contabil, comis voiajor, angajat la pompe funebre și organist – până în 1921, când se dedică, în principal, scrisului (critică, publicistică, proză, scenariu). Cel mai mare succes îi va aduce romanul Nimic nou pe Frontul de Vest, publicat în 1929.

Toată viața sa a luptat pentru pace, iar acest lucru i-a iritat pe mulți conservatori și naziști din Germania. A refuzat medaliile și decorațiile, a fugit de succes, însă destinul… și-a urmat „cursul”. A dat dovadă de curaj și perseverență mereu, fiindcă a supraviețuit eroic unor 5 atacuri cerebrale. Cu al șaselea nu a mai putut lupta… A înțeles că viața e un vis.

***

„ – Luaţi loc, aici, între pernele acestea. Lanna servi ceaiul, îi oferi zahărul şi îi puse prăjituri pe farfurie. La apropierea ei Ernst se simţi învăluit de un parfum dulce. Era ameţit şi mâncă prăjiturile dus pe altă lume.

– Aveţi iarăşi o privire stranie, domnule Winter.

– O privire desanctificată.

– Desanctificată…

– Tot ce văd se năruie sub ochii mei. Caut un ţel, caut un echilibru;dar dau doar de aparenţe şi amăgiri.

– Nu mai tăiaţi firul de păr în patru.

– Nu intenţionez să fac aşa ceva.

– Ia uitaţi-vă, o clipă, la mine! Ernst îşi aţinti ochii reci, albastru-cenuşii, asupra ochilor negriminunaţi.

– Iată că acum amăgirea din privirile dumneavoastră a dispărut. Ernst ar fi vrut să rămână o veşnicie aşa. Privea mâinile în guste care îl serveau şi inhala parfumul dulce emanat de fiinţa din faţa lui. Razele soarelui care asfinţea pătrundeau estompat prin perdelele de la fereastră, inundând încăperea cu reflexe roşietice. Ernst îşi trecu mâna peste ochi, dând uitării trecutul şi viitorul. Lanna Reiner spuse cu vocea ei sonoră:

– Iar acum să savurăm amurgul. Strânse masa cu mişcări graţioase, lente. Ernst contempla cu admiraţie făptura frumoasă, încadrată de razele aurii ale asfinţitului.

– Îmi place atât de mult crepusculul. Toate culorile şi formele devin blânde, estompate. Amurgul trezeşte visuri frumoase…

– Ce rost au visurile, stimată domnişoară? Lanna îl privi cu ochii pe jumătate închişi.

– Visurile sunt doar pentru oamenii slabi, continuă Ernst dus pe gânduri. Importante sunt evenimentele, faptele. Şi cu toate acestea… visurile… Este frumos şi să visezi. Visurile.

Lanna începu să cânte cu vocea ei superbă introducerea la studiullui Wagner despre Tristan şi Isolda: „Ce visuri minunate…”. Ernst se îndreptă încet spre pianul din camera alăturată şi o acompanie. Ea îl urmase cântând în continuare cu o voce reţinută şi pusese notele pe pian. Mâneca rochiei ei îi atinse fruntea. Îl străbătu un fior dulce care dăinui în sângele său ca un cântec tremurător. Acordurile de septimă şi de nonă aveau o rezonanţă foarte melancolică acompaniind melodia melancolică: „Visuri, visuri, în ore de har…”. Şi încă o dată: „Visuri…”, iar apoi, pierzându-se: „Visuri… visuri…” lăsând un ecou care vibra în pian. Ernst îşi lăsă mâinile jos. Lanna Reiner stătea în faţa lui fixându-l cu priviri enigmatice.

– Viaţa este un vis… realitatea este cenuşie şi goală…

– Ba nu. Visul este vis.

– Iar viaţa… Ernst Winter? se auzi vocea din semiîntuneric.

– Un miracol… Lanna Reiner. Razele asfinţitului aşterneau o cunună în jurul frunţiilui Ernst.

– Credeţi în miracolele vieţii, Ernst Winter?

– Da, Lanna Reiner. Buzele ei frumoase, roşii, începură să tremure. Cu o voce tărăgănată întrebă:

– Nu vrei să mă înveţi şi pe mine?

– Este doar o credinţă, spuse Ernst aproape absent, cu privirile aţintite în gol.

– Dar nu te amăgeşte, Ernst Winter?

– Niciodată… Lanna Reiner. Crepusculul ţesea din vocile lor o panglică ce unea visurile albastre.

– Mi-e dor de miracol… Ernst Winter… spuse femeia frumoasă care stătea lângă pian pierdută în reverie.

– Am… miracolul… murmură Ernst încet, îngenunchind, copleşit, în faţa ei. Ea îl privi câteva clipe, apoi îşi puse mâna îngustă pe fruntea sa.

– Oră crepusculară, şopti aşezându-se într-un fotoliu. Ernst se ridicase uitându-se la ea cu ochii mari, pierduţi. Lanna şedea învăluită în ultimele raze ale asfinţitului printre care răzbăteau deja reflexele întunecate ale înserării. Ochii ei îl priveau cu o expresie profundă. El lăsă capul în jos. Apoi se duse la fotoliu şi îşi ascunse capul în braţele ei. Lanna îl mângâie pe creştet. Ernst se uită la ea. Era palid iar ochii deveniseră negri de excitaţie.

– Băieţaş, spuse Lanna încet sărutându-i ochii. Frumoşii tăi ochi interogativi. Apoi îl sărută pe gură: Băieţaş!

În noaptea aceea Ernst dormi adânc, fără să viseze. În dimineaţa următoare avea însă impresia că totul fusese doar un vis confuz dinainte de cântatul cocoşilor. Era într-o dispoziţie ciudată, pe jumătate trist, pe jumătate fericit. Se aşeză la masa de lucru, ca să nu se mai gândească la nimic. Lanna Reiner era departe, străină, aproape că nici nu se mai gândea la ea. Se gândi la Elisabeth pe care o simţea apropiată, pe care simţea că o iubeşte foarte mult. După-amiază optica sa se schimbase deja în oarecare măsură. Inima îi vibra de o aşteptare agitată. Scotea mereu din portofel biletul permanent pentru un loc în lojă, pe care îl primise de la Lanna, încercând să se convingă că totul fusese o realitate şi nu un vis.”

 (Fragment din Cuibul visurilor, primul roman al lui Erich Maria Remarque, publicat în 1920)

(sursa foto: newstatesman.com)