Toamna lui Blecher

– DEBUT –

Dedic acest text tatălui meu, Ioan Lucian Bunea, care m-a ajutat să-mi întind aripile și să zbor din copilărie în universul lecturii.

Dacă pentru alți autori aspectele biografice nu comportă relevanță asupra operei literare, nu acesta este cazul lui Max Blecher, viața sa aflându-se în strânsă legătură cu universul pe care-l conturează.

Născut pe 8 septembrie 1909 la Botoșani, Max Blecher este fiul unui negustor evreu. După absolvirea gimnaziului Roman-Vodă, din Roman, urmează cursuri de medicină la Paris. Din 1928 însă, se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și va fi internat pentru tratamente în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, nereușind să se vindece. Ca urmare, se întoarce în orașul natal, la Roman, unde după o suferință inimaginabilă, fiind imobilizat la pat, se stinge la doar 29 de ani, pe 31 mai 1938.

Max Blecher poartă o corespondență asiduă cu Mihail Sebastian, Geo Bogza, André Gide, Ilarie Voronca. Debutul artistic are loc în „Bilete de Papagal” (1930) cu schițe. Scrierile lui apar în publicații românești precum „Adam”, „Azi”, „Vremea”, „Viața Românească”, dar și în câteva reviste pariziene precum „Le Surréalisme au service de la révolution”, „Les Feuilles inutiles”.

Este comparat uneori cu Franz Kafka și cu Marcel Proust, iar operele sale Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate sunt traduse și citite cu interes în engleză, suedeză, germană și ebraică. Vizuina luminată este publicată postum, în 1971.

Încă de la prima pagină pe care am citit-o din Întâmplări în irealitatea imediată, Blecher m-a captivat, cu o forță inexplicabilă.

„Viața lui Blecher continuă la Roman așa cum am văzut-o. Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea nerușinarea să am capricii, indispoziții, enervări?… El trăiește în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect.

Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susține? Nu e nici măcar disperat. Nu înțeleg, mărturisesc că nu înțeleg… Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, țipând – și am și simțit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul – nu știu cine.” (Mihail Sebastian, Jurnal, miercuri, 30 septembrie 1936)

Personal, cred că de la această mărturisire a lui Mihail Sebastian despre starea sufletească a lui Max Blecher ar trebui să pornim spre înțelegerea universului operei sale, aici, în aceste rânduri se află cheia… în suferința inimaginabilă și nesfârșită pe care o trăiește intens, cu un curaj nebănuit.

Din primele rânduri ale Întâmplărilor în irealitatea imediată, cititorul este absorbit de o forță inexplicabilă într-un univers tulburător, straniu, fascinant totodată, în care întâmplările și obiectele cele mai obișnuite capătă semnificații fantastice, nebănuite, ecouri ale unor stări sufletești adânci și profunde. Universul lui Blecher reprezintă o gură de aer rece, acel aer ce îți taie respirația, dar care te umple de viață, te învigorează…

Senzațiile cele mai imperceptibile sunt conturate cu maximă intensitate așa cum sunt simțite, cum sunt trăite de Blecher în intimitatea odăii sale: „Într-un sfârșit mă regăsesc pe mine însumi și regăsesc odaia. E o senzație de ușoară beție. Odaia e extraordinar de condensată în materia ei, și eu implacabil revenit la suprafața lucrurilor: pe cât de adânc a fost valul de nelămurire, pe atât de înaltă este culmea lui, niciodată și în nicio împrejurare nu mi se pare mai evident, decât în acele momente, că fiecare obiect trebuie să ocupe locul pe care îl ocupă și că eu trebuie să fiu cel care sunt.”

La Blecher, regăsim curajul și sclipirea de geniu a celui ce nu mai are nimic de pierdut, abandonându-se cu voluptate în suferință, dezvăluindu-se în fibrele sale interioare… acolo unde spațiile realității sale declanșează senzații copleșitoare, ireale: „Acum când m-am regăsit și caut să-mi exprim senzația ea îmi apare cu totul impersonală: o simplă exagerare a identității crescută ca un cancer din propria-i substanță. Un picior al meduzei care care s-a întins peste măsură și a căutat exasperat prin valuri până ce într-un sfârșit a revenit sub gelatina ventuzei. În câteva clipe de neliniște, am parcurs toate certitudinile și incertitudinile existenței mele, pentru a reveni definitiv și dureros în solitudinea mea.”

Căzând ca într-o capcană în acele spații exterioare sau cel mai adesea interioare, mereu aceleași, presimțea întotdeauna apropierea momentului, astfel se abandona leșinului și amețelii care precedau crizele din copilărie.

Feminitatea Clarei, gesturile ei atât de simple învăluie odaia într-un aer de senzualitate amețitoare, ceremonialul de la care nu se abate în ruptul capului înaintea apropierii lor îi provoacă o agonie sfâșietoare… ea deține controlul, supunându-l cu o plăcere perversă.

Alteori, trăirile lui se împletesc cu trăirile personajelor de film salvându-se astfel din realitate: „Trăiam episoadele din film cu o intensitate extraordinară, integrându-mă acțiunii ca un veritabil personagiul al dramei. Mi se întâmpla de multe ori ca filmul să-mi absoarbă într-atâta atenția încât să-mi închipui dintr-o dată că mă plimb prin parcurile de pe ecran ori că stau rezemat de balustrada teraselor italiene pe care evolua patetic Francisca Bertini cu părul despletit și brațele agitate ca niște eșarfe.”

Experiența realității lui Blecher este senzorială, o simte, o pipăie, o gustă. Obiectele artificiale sau ordinare exercitau întotdeauna asupra lui o atracție inexplicabilă, precum acea fâșie de mătase neagră cu dantelă subțire pe margini, cusută cu câteva paiete strălucitoare de strass, a unui prieten: „Pentru ca s-o văd îi dădeam timbre și chiar bani. Atunci el mă conducea într-un salonaș de modă veche, în timp ce părinții lui dormeau și mi-o arăta. Rămâneam cu bucata de mătase în mană, mut de stupefacție și de plăcere. Prietenul meu stătea în pragul ușii și pândea să nu vie nimeni; după câteva minute revenea, îmi lua mătasea, o punea în cutie și spunea: Gata acum s-a isprăvit, nu se mai poate”

Toamna lui Blecher vine cu ploaie, însă o ploaie ce îi eliberează întreaga ființă din veșmântul strâmt al normelor și prejudecăților sociale, îi declanșează dorința acută de identificare, de regăsire în elementele primordiale, din care a luat ființă creația divină, o eternă reîntoarcere la origini, nu înainte de a ezita pentru o clipă, before he breaks free: „Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic și lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul ca țâșnit din pământ… În jurul meu se întindea maidanul plin de noroi… Aceasta este carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de mușchi, jupuită pană la noroi.”

Pământul reprezintă elementul din care Omul a luat ființă, mărturie a originii noastre divine stă textul biblic: „Atunci, luând Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (Biblia, Facerea, cap. 2 – vers 7).

Totul până într-o zi, când natura îi oferă o perspectivă inedită asupra lucrurilor, el însuși se contaminează de seva ei învigorantă, printr-un curaj nebănuit devine chiar el centrul, axa lumii. Tocmai el care până în acel moment își ducea existența la marginea sau în afara lumii, într-o solitudine desăvârșită… în care nu se întâmpla nimic. Acum era viu și însăși viața clocotea în el:

„– Edda, stii tu ce sunt eu?

– Ce anume?

– Un copac, Edda, un copac…”

Virginia Wolf afirma: „I want to write a novel about Silence, the things people don’t say”. Universul realității lui Blecher este tulburător tocmai din acest motiv; tăcerea lui ne taie respirația, fiindcă în adâncimile ei regăsim tăcerea lumii, în nefirescul lui Blecher zac ecourile nefirescului nostru la fel de straniu și fascinant: „În lume distanțele nu erau în mod simplu acelea pe care le vedeam cu ochii, infime și permeabile, ci altele invizibile, populate de monștri și timidități – de proiecte fantastice și de gesturi nebănuite, care, dacă o clipă s-ar fi închegat în materia din care tindeau să fie compuse ar fi transformat aspectul lumii într-un cataclism îngrozitor, într-un haos extraordinar, plin de crunte nenorociri și de extatice beatitudini.”

Închei împărtășind această viziune critică deoarece este printre puținele care confirmă adevărata valoare a operei lui Max Blecher: „M. Blecher nu pretinde a ajunge la esența lucrurilor. El nu face decât să noteze atent schimbările cele mai imperceptibile, prin care elementele lumii înconjurătoare îi afectează cursul propriei evoluții interioare. Aceste variații, în relație evidentă cu ritmul vieții sale, sunt atât de neobșnuite și noutatea viziunii lui M. Blecher este atât de pătrunzătoare, încât trebuie să recunoaștem că prima sa carte echivalează cu descoperirea unui nou univers.” (Ion Biberi, Éttudes sur la littérature roumaine contemporaine, Édition Corymbo, Paris, 1937, p. 177-181)

Întâmplări în irealitatea imediată reprezintă, în opinia mea, the masterpiece of a literary genius.

(sursa foto: https://atelierdecreatiemaxblecher.wordpress.com/2015/01/27/intamplari-in-irealitatea-imediata/)