Odilia Roşianu 
Am fost informați în aceste zile de septembrie că – surprinzător, nu-i așa? – a venit toamna calendaristică. De parcă nu s-ar întâmpla acest lucru în fiecare an, de când ne știm, și ar trebui să ne scuture cineva, să ne-aducă la realitate.
Înainte de orice, trebuie să precizez că semnul de întrebare pus în titlu se datorează doar respectului pentru părerile diferite de-ale mele. Altfel, eu, una, nu am nicio îndoială legată de afirmația cu pricina.
Cândva, pe vremea când prima cifră a vârstei mele nu ajunsese nici la 2, mi-a plăcut toamna. Pentru plimbările pe care le făceam cu un anume cineva, pentru discuțiile lungi acompaniate de cules de castane și pentru zgribulelile care conduceau toate către îmbrățișări.
De asemenea, îmi plăcea toamna pentru că începea școala. Trei luni de vacanță păreau, pe-atunci, cam lungi, iar conștiinciozitatea mea (!) își făcea simțită prezența.
Viața de fiecare zi elimină însă subtil stările de grație din primele luni cu „r”, iar maturitatea demonstrează că romantismului îi stă mult mai bine când e cald afară. Prin urmare, există un singur anotimp pe care nu pot să-l sufăr acela se numește toamna. Surprinzător, în ciuda temperaturilor scăzute, nu iarna îmi e antipatică – ea are o anumită lumină, un farmec inclus, o visare asociată cu basme și scorțișoară.
De ce singura condamnată este toamna? S-o iau metodic.
Se infiltrează parșiv, atunci când vara nici nu are de gând să plece. Simți cum prin aerul fie el și fierbinte răzbat firișoare reci, prevestitoarele puloverelor și ale șalurilor. Duce o luptă ascunsă, temeinică și alunecoasă, știind că va ieși, în cele din urmă, învingătoare. Apoi, începe să manevreze pensulele și să picteze tot felul de culori amețitoare și ireale. Nuanțe roșietice, gălbui, vineții sau aurii acoperă dealurile și câmpiile. Chiar și orașul e îmbrăcat într-o haină sofisticată, creând impresia de eleganță. Trecătorii cad într-o admirație nejustificată.
Minciuna este starea ei naturală – convinge ușor și fals pe oricine vrea s-o creadă (și sunt mulți!) că roadele, bogăția, dărnicia o caracterizează. Ca un martor al adevărului, mă simt nevoită să neg afirmațiile obraznice: nu ar exista roade, must, dulcețuri sau murături – bogăție, într-un cuvânt – fără căldura verii. Toamna este doar o profitoare a tuturor celor întâmplate deja, pe când ea nici nu se născuse.
Cu priviri uleioase, amețește orice formă de gândire lucidă. Oamenii au senzația că totul va rămâne neschimbat, în acea poveste auriu-roșiatică cu lumini de gălbenuș de ou palid, luat de la Alimentara (bine, poeții îi spun de „miere”, dar nu e cazul să devenim lirici!), și că așa vor trăi ei până la adânci bătrâneți, întrerupți doar arareori de câteva ploi romantice asortate cu punci. Așa cum am spus, totul e înșelăciune. Trădarea toamnei începe din prima clipă. Preludiul morții ademenește naivii care, până să se dezmeticească, apucă deja să-i înalțe ode.
Și apoi lovește. Întunericul deja s-a înstăpânit. Vântul rânjește și spulberă orice îi iese-n cale, ca un balaur cu nenumărate capete, pastelurile se transformă într-un cafeniu murdar, scârbos, ura se dezlănțuie. În cele din urmă, copacii sunt doar găvane inexpresive, câmpurile rămân pustiite ca după năvălirile barbarilor, norii anihilează orice simțire. În jur se ghiceștenumai un cimitir pustiu, neîngrijit, populat de umbre fără substanță sau voință.
Cam atât despre toamnă – dacă m-aș mai lungi, i-aș acorda o importanță nemeritată.
A, doar un cuvânt de încheiere: cineva mi-a urat să am o „toamnă fericită”. Sper că ați depistat oximoronul: cum ar putea fi fericit un anotimp în care totul se descompune?
