Temut sau iubit?

Numele diplomatului, filosofului, omului politic și scriitorului florentin Niccolò Machiavelli (3 mai 1469 – 21 iunie 1527) este cunoscut celor mai mulţi dintre noi prin prisma unei zicale: „Scopul scuză mijloacele”. De asemenea, înțelesul termenului „machiavelic” face referire, poate prea mult și pe nedrept în ceea ce-l privește pe autor, doar la butada amintită, însemnând: duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean. Probabil cea mai tradusă și cunoscută lucrare a unui autor italian, Principele este ultima carte a lui Machiavelli. Ceea ce surprinde este faptul că o lucrare scrisă în vremea condotierilor, pe când Petru Rareș, voievodul Moldovei, se afla pe tron și plătea tribut unui alt personaj celebru azi, sultanul Suleyman Magnificul, este de actualitate și azi.

Născut la câțiva ani după căderea Constantinopolului sub turci, în vremea în care sultanul Mahomed al II-lea se afla pe tronul Imperiului Otoman și când Ștefan cel Mare stăpânea Moldova, Niccolò di Bernardo dei Machiavelli avea să se afirme după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al „Consiliului celor Zece”, consiliu care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez, la Sfântul Scaun și la împăratul german. În timpul misiunilor, a cunoscut mulți dintre principii italieni și suverani străini cărora a putut să le studieze strategiile politice. Poate cel pe care l-a urmărit în mod special a fost Cesare Borgia care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Principele a rămas cunoscută drept cartea de căpătâi a lui Machiavelli, deși florentinul mai are și alte lucrări care îi completează opera. În tratatul său care a împlinit cinci secole de existenţă, Machiavelli descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Unii au privit cartea ca o sprijinire a tiraniei și a despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia. Totuși, lucrarea este bazată pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una, și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”. În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.*

Imagine de pe: youtube.com

*sursa: historia.ro