Teatrul vieţii

„Pentru puterea, onestitatea și emoțiile profunde ale operelor sale dramatice, care întruchipează o concepție originală a tragediei” dramaturgul Eugene O’Neill (16 octombrie 1888 – 27 noiembrie 1953) primea, în anul 1936, Premiul Nobel pentru Literatură. Experienţa de viaţă extrem de diversă (a încercat tot felul de meserii de la căutător de aur până la reporter de ziar) s-a reflectat asupra operelor lui O’Neill, opere marcate constant de viaţa chinuită a oamenilor.

Urăsc lumina zilei, parcă ar fi numai ochi care mă învinovăţesc. Nu, noi am renunţat la lumina zilei sub care trăiesc oamenii normali – sau mai curând, ea renunţă la noi. Noaptea veşnică – întunericul morţii în viaţă – acesta-i climatul celor vinovaţi.

Nu-ți fie teamă, nu voi lua calea mamei și a lui Orin. Ar insemna să fug de pedeapsă. Și n-a mai rămas cine să mă pedepsească. Sunt cea din urmă Mannon. Trebuie să mă pedepsesc eu insumi. A trăi aici, singură cu morții, este o pedeapsă mai cumplită decât moartea sau închisoarea! Nu voi mai ieși niciodată de aici și nu voi mai vedea pe nimeni… Voi lăsa stafiile să mă urmărească până ce goana se va sfârși și ultimul Mannon va avea voie să moară… Știu că vor avea grijă să trăiesc încă multă vreme.

Viața cu adevărat trăită este în trecut sau în viitor – prezentul este un interludiu… un straniu interludiu în care recurgem la trecut sau viitor ca să ne slujească drept mărturie că trăim.

Nu-i cer iertare lui Dumnezeu. Nu cer iertare nimănui. Mă iert eu însămi… Sper că există un iad și pentru cei buni.

(câteva rânduri ale piesei „Din jale se întrupează Electra”, traducere Petru Comarnescu)

Ascultați un fragment din teatrul radiofonic „Din jale se întrupeză Electra”, cu Gina Patrichi și Ștefan Iordache.

Imagine de pe theatlantic.com