Odilia Roşianu
Într-o lună a anului plină de inimioare, floricele, inele și alte simboluri ale unei viitoare eternități („te voi iubi toată viața mea!”), poate ar trebui ca cineva să joace rolul polițistului rău sau, măcar, al unuia realist. Mai ales că există mulți cârtitori ce protestează, mai pe față, mai pe ascuns, împotriva celebrării sărbătorii dragostei, fie ea de Sf. Valentin sau de Dragobete.
Cu motive patriotice sau nu, apar reacții furioase contra americanizării, culminând cu fraza devenită deja o parte din limbajul de lemn: „Iubirea trebuie sărbătorită în fiecare zi.” Sau îndrăgostirea – ca să nu creăm confuzii. Tot așa cum, știm bine, mulți (bărbați, în marea majoritate) spun de 8 martie că „ziua femeii trebuie să fie în fiecare zi”. Ei, de fapt, fiind dintre cei care nu aduc vreo floare în nicio zi.
Dar să nu divaghez și să nu-mi „fur” singură ideile – dacă voi fi inspirată și de 8 martie, cine poate ști?
Care va să zică, în această lună se sărbătorește de zor îndrăgostirea, starea aceea divină (zic unii) în care, la vârste mai fragede sau mai înaintate, simți fluturi în stomac (!), vezi cum Universul a conspirat în favoarea ta și, iată, ai întâlnit omul perfect. Este exact, dar exact, cel la care visai (N.B. „Omul” se referă atât la femei, cât și la bărbați.), știi deja că veți fi pentru totdeauna împreună, cu sau fără acte, în funcție de cum a fost educat fiecare, și este de la sine înțeles că nimeni și nimic nu vă va despărți (doar moartea, eventual, dar și asta se poate evita – vedeți la „Romeo și Julieta”). Toate-s bune și frumoase și la vară cald…
Și asta e minunat, de fapt. Da, a te îndrăgosti este ca și când ai atinge cerul cu degetul. Simți că totul are un rost în viață, că „ți-ai găsit jumătatea” și întregul se rotește perfect în lumina soarelui. Mergi desculț prin iarbă, crezi că acela e raiul pe pământ. Râsul tău va fi infinit și va fi, desigur, râsul „vostru”. De fapt, „eu” se transformă (mult prea) curând în „noi”, iar acest lucru are un farmec aparte… pentru un timp.
Beigbeder, original sau nu, a afirmat că dragostea durează trei ani. Oamenii de știință, însă, știu deja că „îndrăgostirea” durează mult mai puțin. Firește, ea poate fi resuscitată prin diferite moduri, în funcție de protagoniști, dar, de fiecare dată, la fiecare administrare de oxigen, e mai puțin puternică decât a fost inițial.
Variantele continuării poveștii sunt diferite. Ideală este aceea din basmele românești – „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, adică, în traducere liberă, s-au căsătorit, au avut (cel puțin) un copil, s-au iubit, s-au mai certat doar ca să se-mpace cu foc, au făcut compromisuri, deoarece au simțit că relația lor merită, pentru că s-a transformat într-o prietenie duioasă și trainică, vor deveni bunici, se vor plimba de mână prin parc până ce moartea… știți voi. „Ș-am încălecat pe-o șa/ Și v-am spus povestea-așa.”
Mai există însă, tot în folclor, și o altă încheiere: „Ș-am încălecat pe-o căpșună/ Și v-am spus o mare și gogonată minciună”. Și de asta aș vrea să mă ocup nițel.
În ciuda faptului că varianta de mai sus pare a fi cea mai frecventă și toți eroii sunt gata să jure cu mâna pe inimă că dragoste ca a lor nu mai există pe această lume, celelalte povești (sau drumuri) sunt, de fapt, mult mai frecvente. De cele mai multe ori, observi că doar aparențele sunt salvate și, statistic vorbind, o covârșitoare parte dintre căsătorii se sfârșește printr-un banal divorț.
S-o luăm în sensul ascendent al vârstei.
Mama mea obișnuia să spună că la adolescență te poți îndrăgosti și de un copac, fiind sigur/ă că are toate calitățile necesare pentru a te visa noaptea în pereche cu el/ea. Și, într-adevăr, cine nu-și aduce aminte de prima dragoste adolescentină? În plus, doar cei foarte norocoși nu râd când își dau seama cât de departe de realitate ar fi fost relația lor dacă ea se prelungea, pe drumul închipuit pe-atunci. Aici ar fi primul punct în care depistăm „dez-îndrăgostirea”. Având în vedere cruzimea vârstei (la propriu și la figurat), sunt puțini cei care vor rămâne împreună pentru toată viața. Ori el, ori ea își vor da seama că nu te poți opri aici, că nu ești suficient de matur să alegi pentru totdeauna, că mai ai și alte lucruri de făcut de-acum încolo; sau, firește, apare un altul / o alta într-o clipă care-i luminează instantaneu: „Hopa, stai că pot fi alții mai buni! Și, mai ales, mă pot îndrăgosti din nou! Parcă n-a fost chiar pentru toată viața…”.
N-are rost să analizez și evoluția situației când această primă dragoste rămâne, cel puțin teoretic și de ochii lumii, unica. Nu face obiectul demonstrației mele și, în plus, tuturor ne place să credem că se încadrează la prima variantă de basm, prezentată anterior.
Din păcate, toată lumea părăsește acea fărâmă de rai numită adolescență și ajunge la vârsta tinereții, apoi a maturității; vor interveni problemele inerente, gândurile, grijile, dorința de a face ceva în viață, de a afla cât mai multe, de a-ți transpune visurile în realitate. În timp ce dorința de a iubi și de a fi iubit persistă, crește, chiar, cu și mai multă imaginație și, deseori, nu cu la fel de multă rațiune, sub impulsurile de fiecare clipă care șoptesc, din toate direcțiile, că iubirea este singura care contează în viață. Dragostea la care se referă oamenii poate fi diferită – cea legată de o forță superioară (Dumnezeu, să zicem), cea dăruită oamenilor, în general, sau cea despre care se vorbește de Sf. Valentin și de Dragobete, în mod special.
Și atunci, inevitabil, căutăm și credem, de fiecare dată, că am găsit. Ne aruncăm în gol, ne place, ni se pare că gândim obiectiv, dar, de fapt, doar simțim. O dată, de două ori, de mai multe ori. După noroc, dar nu numai.
Cu bucurie sau tristețe, cu înălțări sau prăbușiri, în extaz sau pe muchia sinuciderii, dragostea este, parcă, întâiul scop al omului. Prin ea se ridică și, inconștient, tot pe ea o lasă să-l distrugă pentru că, da!, e greu să te dez-îndrăgostești de bunăvoie. Atunci când trece de la sine e altceva. Sau când ești părăsit/ă. Deși suferi o vreme, se vindecă totul până la urmă și, indiscutabil, e (din ce în ce) mai ușor. Chiar dacă ajungi în punctul în care nu mai poți surâde atunci când te gândești la cel iubit, când apropierea de el este nocivă, nu-ți vine să renunți definitiv. Inclusiv când îți dai seama că, undeva profund, te-ai dizolvat, că nu mai poți trăi dacă nu știi unde e celălalt, ce face, ce gândește, ce simte, că nu mai funcționezi absolut deloc, că ești o mașinărie stricată, că nu vrei să mai vezi pe nimeni în afară de el (ea), tu îți păstrezi așa-zisa dragoste pentru că, nu-i așa?, ea e totul pe acest pământ.
Nu, nu e așa. Iubirea, îndrăgostirea înseamnă altceva. Nu o anihilare a ta, nu o stare de neliniște continuă, nu e o dependență și, cu siguranță, nu trebuie să fie o îngenunchere. Nu acea stare în care îl (o) urmărești permanent sau, dimpotrivă, ești urmărit/ă în orice secundă. Citatul meu preferat este cel în care Saint-Exupéry spune că iubirea nu înseamnă să ne uităm tot timpul unul la celălalt, ci să privim amândoi în aceeași direcție. Și completez: pe drumuri paralele, dar independente, astfel încât să nu-și pună piedică reciproc, ci doar să se ajute, din când în când, cu o mână strânsă, o îmbrățișare sau un sărut. Dacă nu (mai) e așa, fugi cât poți de repede, înainte să fie prea târziu, cât timp nu ți-ai pierdut încă zâmbetul cald sau, eventual, amuzat. Atunci când lacrimile pun stăpânire pe majoritatea celor 24 de ore ale unei zile, e momentul să pleci. Să te dez-îndrăgostești.
Poate ar merita să existe și o zi care să celebreze dez-îndrăgostirea. Acel moment când, în ciuda slăbiciunii, a dependenței inerente, a sufocării și a lipsei aparente de viitor, iei o hotărâre perfectă pentru tine. Grea, dar binevenită. În acea zi trebuie să închini un pahar în cinstea victoriei din cursa care te-a dus cât mai departe de dragostea patologică, prin care distrugeai, simultan, două persoane.
Ziua dez-îndrăgostirii este cea în care Iubirea (cu majusculă) știe că poate veni oricând, deoarece te va găsi pregătit/ă. Iar acea zi, într-adevăr, poate fi sărbătorită când vrei tu.
