Spiritul de libertate

Reprezentant al existenţialismului, Jean-Paul Sartre (21 iunie 1905 – 15 aprilie 1980) a influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieții”. Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22 octombrie 1964, un membru al Academiei anunță oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate și prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influență asupra epocii noastre.” Sartre e deci nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind refuzul. Un extras semnificativ:

Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus Legiunea de onoare, am refuzat, deși aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France așa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (…) Nu e același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (…) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.*

***

FOAIE FĂRĂ DATĂ

Cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să ţin un jurnal ca să mă lămuresc. Să nu las să-mi scape nuanţele, faptele mărunte, chiar dacă par lipsite de însemnătate, şi, mai ales, să le clasez. Trebuie să spun cum văd eu masa asta, strada, oamenii, pachetul meu de tutun, de vreme ce ele s-au schimbat.Trebuie să determin exact proporţiile şi natura acestei schimbări.

De exemplu, o cutie de carton în care-mi ţin călimara. Ar trebui să încerc să spun cum o vedeam înainte şi cum… acum. Ei bine, e un paralelipiped dreptunghiular, se detaşează pe…  e stupid, nu-i nimic de spus despre asta. Iată ce trebuie să evit, nu trebuie să imaginez ceva deosebit acolo unde nu-i nimic.Cred că ăsta e pericolul care te pîndeşte cînd ţii un jurnal: exagerezi totul, stai la pîndă, forţezi întruna adevărul. Pe de altă parte, e sigur că pot, dintr-un moment în altul – chiar în ce priveşte această cutie sau oricare alt obiect – să regăsesc acea impresie de alaltăieri. Trebuie să fiu mereu pregătit, altfel îmi scapă printre degete.

Nu trebuie să… ci să notez cu grijă şi în cele mai mici amănunte tot ce se întîmplă.

Fireşte, nu mai pot scrie ceva precis despre întîmplările de sîmbătă şi de alaltăieri, acum sînt prea departe de ele; tot ce pot spune e că, şi într-un caz şi în celălalt, n-a fost nimic din ceea ce se numeşte de obicei un eveniment. Sîmbătă nişte copii se jucau de-a aruncatul şi-am vrut să arunc şi eu o piatră în mare. În clipa aceea m-am oprit, am lăsat piatra să cadă şi am plecat. Probabil că aveam un aer rătăcit, fiindcă puştii au rîs în urma mea. În afară n-a fost decît atît. Ceea ce s-a petrecut în mine n-a lăsat urme evidente. Văzusem ceva care m-a dezgustat, dar nu mai ştiu dacă priveam marea sau piatra. Piatra era plată, uscată pe o parte, umedă şi plină de noroi pe cealaltă. O ţineam de margini, cu degetele foarte depărtate, ca să nu mă murdăresc.

Alaltăieri a fost mult mai complicat. Şi a mai fost şi şirul acela de coincidenţe, de încurcături, pe care nu mi le explic. Dar n-o să mă apuc să aştern totul pe hîrtie.

Oricum, sigur e că mi-a fost frică sau cam aşa ceva. Dacă aş şti măcar de ce mi-a fost frică, şi tot ar fi un pas destul de mare înainte.

Mai curios e că nu sînt deloc dispus să mă cred nebun, mi se pare chiar foarte limpede că nu sînt; toate aceste schimbări privesc obiectele. Cel puţin de asta aş vrea să fiu sigur.

(„Greaţa”, traducere Teodora Cristea, Marius Robescu)

Imagine de pe htmlgiant.com

*informaţii: wikipedia