Întemeietorul Societăţii Academice Române

Nemărginit îţi este dorul: cum vrei să încapă în realitatea mărginită?

Fondatorul grupării literare și politice „Junimea”, întemeietor al criticii românești moderne, membru fondator al Societății Academice Române și vicepreședinte al Academiei Române, Titu Maiorescu (15 februarie 1840 – 18 iunie 1917) rămâne o personalitate căreia cultura românească clasică îi datorează enorm, el fiind ctitorul criticii literare românești moderne.

Înclinaţiile „critice” se manifestă de când acesta era elev, scriind câteva rânduri în care blama literatura franceză de foileton și aprecia literaturile engleză și germană, în „Gazeta Transilvaniei”. După înscrierea, în 1858, ca student la filosofie la Universitatea din Berlin, urmează o serie întreagă de realizări, obținând doctoratul în filosofie la Giessen, apoi licența în litere și filosofie la Sorbona și în drept, tot la Paris. În această perioadă a colaborat cu studii filosofice la revista germană „Die Gedanken”, iar în 1861 i-a apărut, la Berlin, cartea „Einiges Philosophische in gemein fasslicher Form”.

La vârsta de 21 de ani revine în ţară şi devine procuror la tribunalul Ilfov şi în acelaşi an este numit profesor la Universitatea din Iași (1862), el fiind primul, care a introdus în România metoda seminarizării studenților, devenind apoi decan și rector al Facultății de Filosofie. Din 1884 a fost profesor de logică și filosofie la Universitatea din București și rector al acesteia, funcție din care a demisionat din motive politice (1897). În 1909 s-a pensionat din învățământ.

În calitate de critic literar îşi pune decisiv amprenta asupra creaţiilor şi creatorilor români, având intuiţia talentului; va fi cel care îi va descoperi şi promova pe cei patru clasici al literaturii române: Eminescu, Caragiale, Creangă şi Slavici. În ceea ce priveşte studiile despre limbă, Maiorescu îşi va impune punctul de vedere prin argumente decisive, coerenţă şi luciditate, devenind astfel un întemeietor al limbii române vorbite astăzi. Ideile lui Maiorescu despre limbă, precum şi studiile în acest sens, cuprind trei mari direcţii: scrierea limbii române literare; problema împrumuturilor; combaterea tendinţelor de stricare a limbii. Principiile sale, pe care le-a impus în mod convingător, au fost: introducerea alfabetului latin; eliminarea alfabetului chirilic; ortografia fonetică; combaterea scrierii etimologice.

Activitatea de estetician literar se regăseşte în articole şi studii precum: Neologismele, Beția de cuvinte, Despre scrierea limbii române, prin care s-a fixat o ortografie care, în linii mari, se păstrează și astăzi, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, În contra direcției de azi în cultura română, prin care a fundamentat teoria „formelor fără fond”, Direcția nouă în poezia și proza română, în care a încercat o ierarhizare a valorilor afirmate prin societatea „Junimea”, Critice.

Activitatea de critic literar este marcată de apariţia unor volume precum: Literatura română și străinătatea, în care a emis teoria „romanului popular”, Poeți și critici, Comediile d-lui Caragiale, Eminescu și poeziile sale, în care a alcătuit prima sinteză asupra poeziei eminesciene, fixând astfel valoarea unică a poetului în poezia românească și prezicând că dezvoltarea acesteia se va produce „la lumina geniului său”, Povestirile lui Sadoveanu și Poeziile lui Octavian Goga, prin care au fost lansați cei doi mari scriitori.

Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională spre a se înfățișa în forma frumosului. Acel cuprins ideal al culturii omenești nu era la Eminescu un simplu material de erudiție străină, ci era primit și asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiție a naturei sub formă descriptivă, o simțire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci și atunci când trec peste marginea lirismului individual și îmbrățișează și reprezintă un simțământ național sau umanitar. (Eminescu şi poeziile lui)

Imagini de pe adevarul.ro