Odilia Roşianu
„Cel mai” și „cea mai” sunt expresii în vogă, pe buzele tuturor. Competiția și clasamentele ne definesc aproape fiecare activitate, vrem sau nu vrem. Totuși, cele mai frumoase „concursuri” sunt, cred, cele la care nu participi cu bună știință. Cele neoficiale, într-un fel. Cele care ascund un vis și, în final, sunt recompensate doar printr-un superlativ.
„A fost odată ca niciodată…” – așa încep poveștile. Numai că aici nu este vorba de o poveste, ci de o realitate, fie ea și virtuală. Este vorba chiar despre noi – cei care scriem și cei care citim aceste rânduri. Iar povestea se numește Literatura de azi care, într-o zi de mai (21 mai, mai exact), a devenit oficial cea mai citită revistă de cultură din România, depășind publicații precum Observator cultural, România literară, Revista 22 sau Dilema veche (cea care a fost ultima redută).
Putem spune că asemănarea cu basmul ni se potrivește. Cine devine erou într-un basm? Fiul cel mic care nu numai că e cel mai mic, cel mai slab și neajutorat, dar de multe ori este și un „prostănac” fără pereche, luat în râs de frații cei mari și chiar de părinți. Dar el reprezintă o aspirație și, de aceea, va ajunge „cel mai mare”, eroul fără drept de apel. Cel care va câștiga și tronul, și avuțiile, și mâna fetei de împărat. 🙂
(siglă de Laurențiu Midvichi)
Într-o lume supusă tabloidizării, scandalului și prostului gust, a face cultură este, fără îndoială, un gest temerar. Dar visătorii există, încă, iar dorințele lor, surprinzător, ajung realitate. Mai ales când la baza visurilor sălășluiește o muncă fără răgaz, intensă și plină de pasiune. Aceasta este și situația revistei Literatura de azi, un cotidian online căruia Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat egida proprie atunci când publicația doar promitea o evoluție onorabilă.
Nu, nu ne-am înscris în vreo competiție – am gândit doar să facem câte ceva frumos în jurul nostru, să transformăm cultura, în general, și literatura, în special, în ceva la îndemâna tuturor, să atragem cât mai multe persoane în demersul nostru. Și, totuși, deși nu ne-am înscris la concurs, l-am câștigat. Cu dăruire, cu răbdare, cu nervi, cu lacrimi, cu opinii contradictorii, cu glume calde sau dure, cu ambiție și disperare.
Toate au fost dobândite de o orchestră. Cu ce altceva ar putea fi comparată echipa numită Literatura de azi? Doar cu acest ansamblu în care fiecare instrument este esențial într-o anumită secundă a simfoniei, în care orice absență înseamnă un gol vizual și auditiv, în care acordul perfect nu se poate obține decât printr-un efort de convergență al tuturor, indiferent de rolul pe care-l are fiecare. Și, bineînțeles, orchestra nu poate vorbi despre performanțe doar în sala de repetiții. Are nevoie de un public care s-o asculte, să-i recepteze creația, s-o recunoască – adică, în cazul nostru, cititoarele & cititorii revistei Literatura de azi, cei care întregesc și fac posibilă victoria.
Firește, lupta e departe de a fi încheiată. Am putea spune, fără să exagerăm, că ea de-abia începe. Acum ocupăm un loc onorabil într-un clasament. Dar acesta nu e ultimul clasament, iar în România (și nu doar aici) mai sunt foarte multe cetăți de cucerit. Cetăți umane, instituționale și, nu în cele din urmă, ale prejudecăților.
Așadar, acesta a fost doar un concert de succes. Urmează un adevărat turneu.
(imagine cover: holywoodrepublican.net)
