Odilia Roşianu 
Sâmbătă, 27 mai, de la ora 14.45, va avea loc lansarea cărții „Povestiri din București” (Editura „Cartea românească”). În exclusivitate pentru Literatura de azi, autoarea Dana Fodor Mateescu a transmis câteva mesaje cititoarelor și cititorilor noștri.
Odilia Roșianu: Cum s-a născut cartea „Povestiri din București” și ce înseamnă pentru tine invitația Editurii Cartea românească de a fi publicată acolo?
Dana Fodor Mateescu: Poveştile astea stăteau ascunse bine în mine. Nu voiau să iasă oricât de mult le-aş fi chemat eu. Le-am cântat, le-am ademenit frumos cu parfum de tei şi flori de roşcov, le-am promis marea cu sarea. Nimic. N-au vrut. Apoi, la un moment dat, habar n-am cum şi de ce, au început să dea cu pumnii în… mine şi să-mi zică: vrem afarăăăăăăă! Aşa m-am apucat să le dau viaţă, să le scriu, să le fac cunoscute. Colaborarea cu editura Cartea Românească a venit exact la fix şi sper să continuăm prietenia.
O.R.: Ești foarte citită oriunde scrii câte ceva și, cred eu, ceea ce atrage în rândurile tale este reprezentat de sinceritate, umor, ironie și autoironie, asociate cu un simț de observație foarte dezvoltat. Dincolo de asta, ce anume vrei să transmiți cititorilor prin poveștile tale, care este mesajul principal?
D.F.M.: Cred că sunt citită pentru simplitate. La mine e totul ca un joc de copii. Sincer, crud, uneori cu răutăţi, dar trecătoare. Copiii se împacă uşor unul cu celălalt, nu-s ca oamenii mari. Ce vreau eu să transmit cititorilor? Păi claritate, bucurie, zâmbete, speranţă, vreau ca lumea să râdă, chiar dacă subiectul e trist pe alocuri. Şi moartea e altfel dacă murim râzând în hohote. Dacă aş putea, aş inventa un medicament pentru bolnavii de cancer, în loc de morfină, unul care să-i facă să râdă până la leşin. Dar nu pot, din păcate. Şi dacă nu pot, încerc măcar să scriu. Aşa s-au născut Tembelă până la moarte şi Norocosul. Ca să fac oamenii să râdă.
***
Ca un fel de invitație la această lansare, vă dăruim un scurt fragment din volum. Lectură plăcută!
***
Nu-mi plăcea, neam!,să merg la țară, nu suportam, eram îngrozită, paralizată. De ce? Din pricina păianjenilor. Hei, nu râdeți, că habar n-aveți ce era acolo! Doamne! Și-acum mi se pune un clește-n gât când îmi amintesc. Regimente întregi de arahnide păroase, oștiri cu ochii ca jarul abia așteptau să mă crănțăne și să-mi sugă sufletul, definitiv!
Acolo, la bunica în curte (și mai peste tot!), trăiau cele mai teribile și mai strașnice familii de carcalaci. Se căsătoriseră între ei, se amestecaseră, divorțaseră, iar se împăcaseră, se mușcau de picioare și de căpățâni, ăia cu negru s-au combinat cu ăia galbeni, ieșiseră tărcați, agresivi, săreau ca niște capre, ucideau copiii mici, bebelușii, daaa, auzisem eu la cineva!
Nu erai atent? Te trezeai cu unul pe mână sau, ferească sfântul Haralambie, în sân, la țâțici! Vai!
Nu mai pomenisem așa ceva până la vârsta aia, de 7-8 ani! Erau pictați, sepia, alb-negru, cu dungi, cu cruci, svastici, steme, paișpe ochi, cu picioroange cât degețelele mele, cu fălci păroase, cu ochelari și coarne, monștri înfiorători. Unii dintre ei vorbeau, aveau cizme de naziști în picioare și mă strigau: „Daaaaa-niiiiiiii!!!!”
Să nu-ți crape inima, de frică? Ptiu, fir-ar ai dracului de hidoși!
*****
Să mă văd cu verii mei, cu bunica, mătușa, unchiul și cu toți copiii din sat îmi convenea, îmi era dor de ei și abia așteptam să ne jucăm. Dar să stau acolo patru săptămâni între păianjenii veninoși, era prea de tot!
Ca să mă apăr de ei, purtam pe cap, mereu, o pălăriuță țeapănă, ca o cască de militar, țineam un ciomag noduros în mână și, când intram în casă (ei locuiau pe la streșini, acolo aveau cartierul general) îmi luam avânt de la zece metri și țâșneam ca disperata, cu bubuieli în ușă și urlete de groază, până în casă…Unde nu mă potoleam, că și acolo viețuiau. O puneam pe biata bunică-mea să caute pe sub pat, pe după dulapuri, în spatele perdelelor, peste tot.
-Să nu fie NICIUNUL, că fug acasă, singură, în momentul ăsta!, o amenințam.
Sărmana de ea! Căuta, ștergea pânzele, sufla, îi pălea direct cu palma (când vedeam faza asta, răcneam ca din gură de șarpe și țopăiam disperată!).
Adormeam târziu de tot, în poziții imposibile, nu mă atingeam nici de peretele din spatele patului (dacă venea vreunul?), nici de perne, mă băgam în pieptul bunicii, luându-i tot aerul.
Altfel, locurile erau frumoase. Ca la țară. Câmpie cu arome de pâine și pelinaș, iar deasupra un cer limpede, cumsecade, albastru ca cerceii mei. Să tot te joci, de dimineața până seara. Dacă n-ar fi fost păianjenii, mi-ar fi plăcut. Dar așa?
Ca să stau cât mai puțin acolo, făceam numai tâmpenii, doar-doar mă vor trimite acasă. Căutam scandal, nu mâncam nimic, mă certam cu toată lumea și răsculam satul întreg. Eram în stare de orice!
Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.
-Aaaa, ce frumooos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!
Unii dintre șobolani au decedat și au început să pută cumplit. Alții au început să mișune, căutând țâțele mamei.
Când a dat bunica peste ei, am crezut că moare pe loc. A dus mâna la piept, s-a sufocat și a făcut:
-Hâc! Hac! Hiiii!
Am fugiiiiit, cât m-au ținut picioarele. Și m-am întors abia seara, moartă de sete și de foame.
