Odilia RoşianuOdilia Roşianu
14.11.2017

Și am pierdut duioșia definitiv

Simțire gingașă, delicată, pornită din inimă – aceasta ar fi definiția din DEX pentru duioșie. Cuvânt intraductibil, netransmisibil, de negăsit. Și nu este vorba despre a-l traduce în alte limbi (pentru că el există), ci a-l descoperi în alt tip de relație decât cea părinte-copil. Este un cuvânt pe care-l pierzi odată cu plecarea definitivă a celor care te-au zămislit. Pentru totdeauna.

Nimeni nu se mai uită la tine cu duioșie după ce ei au dispărut.

Există iubire, firește. Și prietenie. Poate chiar dor. Respect, admirație. Compasiune, înțelegere. Căldură. Tandrețe. Ajutor. Posesiune. Grijă. Milă. Și lista sentimentelor pe care ni le dăruiesc ceilalți poate continua.

Duioșia însă nu mai există.

Nu va mai fi niciodată pe lumea asta cineva care să-ți poată dărui așa ceva. Să te privească cu duioșie. Să te atingă cu duioșie. Să te ocrotească din aceeași duioșie. Să te certe cu duioșie. Să-ți povestească duios. Să aibă grijă de tine, mascând totul cu duioșie. Iar tu să te uiți în ochii lor și doar să simți. Știind că, în ciuda tuturor, acolo va fi totdeauna o ancoră – cea a duioșiei pe care o crezi eternă. Ea te încălzește, te susține, te face să mergi înainte. Și tot pe ea o aștepți și când ți-e bine, și când ți-e rău. O ghicești în glasul lor, chiar dacă ești departe. În atingerile din ce în ce mai timide, pe măsură ce crești „mare”. În gesturile pe care ei, chiar, le numesc banale pentru a nu te obliga cu ceva.

Duioșia e un cordon ombilical prin care inima lor veghează permanent asupra ta. Fără să te apese, fără să te sugrume. Aducând doar o lumină ocrotitoare. Și foarte caldă – datorită ei, poţi să dormi liniștit și împăcat, în ciuda frământărilor pe care le simți permanent.

Nici măcar nu-ți dai seama la timp ce înseamnă duioșia – pare ceva firesc, meritat. Știi că ai privit-o de multe ori cu condescendență. Până când ai avut și tu propriul copil.

Duioșia, în sine, este un sentiment dezinteresat. Poate singurul. Iar dezinteresat, adânc și deplin nu pot simți decât părinții – cei adevărați, nu doar cu numele.

E ceva ce se oglindește și se transmite, ca o ștafetă. Doar de la părinte la copil. Mai mult decât averea, decât titlurile nobiliare, decât învățăturile. Ai primit – trebuie să dai mai departe. Chiar dacă tu ai pierdut-o, fără speranța de a o mai regăsi vreodată.

Simți că ești singurul care poate (și trebuie) s-o ajute să nu moară. Fragilă, rară, duioșia poate deveni cel mai rezistent sentiment. Amintirea ei este uneori mai vie decât a persoanei care ți-a dăruit-o.

[Este un bun prilej pentru a (re)citi poemul lui Adrian Păunescu, Rugă pentru părinţi]

(sursa foto: tooopen.com)

19.033 cititori