Literatura de azi
Debutul literar al lui Ion Marin Sadoveanu (pseudonimul literar al lui Iancu-Leonte Marinescu) (15 iunie 1893 – 2 februarie 1964) are loc cu un poem în „Revista celor şase”, iar în volum, acesta se produce în 1926 cu Dramă și teatru. Cronicar dramatic, a publicat chiar studii despre teatru şi a tradus din Heinrich von Kleist, Stendhal, Shakespeare, Ibsen, Goethe, Heine ș.a. Cea mai cunoscută operă a sa este „Sfârşit de veac în Bucureşti”, roman ce reia tema arivismului din Ciocoii vechi și noi, al lui Nicolae Filimon, relatând istoria îmbogățirii fără scrupule a lui Iancu Urmatecu, un arhivar obscur de la tribunal, prin spolierea averii bătrânului și decrepitului baron Barbu.
Toamna, tîrziu, înserarea cădea repede, cu neguri şi lumini tremurate. Găzarii, întîrziaţi în amurg, ţipau departe, tărăgănat. Prin curţile lungi, se strîngeau rufele de pe frînghii şi lucrurile puse la aerisit. Porţile de lemn scîrţiau prelung; iar în geamlîcuri, băteau cu degetul musafirii…
Din dealul Filaretului, înserările de primăvară tîrzie începuseră să aibă încremenelile de margini de lac ale frumoaselor nopţi bucureştene. Asfinţiturile fără o adiere, frunzele nemişcate, liniile netede ale caselor, care, cu încetul, trec de la tighelul de foc la contururile tari de cărbune; turtirea de cîmpie în revărsare şi în linişte, ce străbate Bucureştii vara, înainte ca nopţile limpezi să aducă înălţimea – toate se resimţeau la cimitir…
Întotdeauna cafeaua se servea în casa domniţei Natalia în salonaş. De acolo, prin toate uşile deschise, se putea vedea întregul cuprins al locuinţei fără etaj, întinsă de-a lungul unei grădini. Ceea ce din prima clipă te mira în casa asta încărcată era impresia că toată lumea nu calcă, ci pluteşte. Lipsa de orice fel de zgomot, datorită covoarelor groase şi moi întinse pretutindeni, căptuşea casa cu o linişte în care vocile se auzeau limpezi, desprinse parcă de trup, dacă închideai ochii, şi tot atît de lămurit se auzeau ciripitul şi întrebările feluritelor păsări din colivii.
Salonaşul era închis în draperii grele de catifea. Fotoliile, cu picioarele aurite şi întortocheate, legîndu-se în liniile lor de cadrele ovale ale portretelor, multe, aveau fiecare sub ele o blană. Etajere de lemn şi de bronz, şubrede şi înalte, abia ţinîndu-se drepte sub povara nimicurilor de tot felul, daruri şi amintiri, încurcau colţurile. Singur un pian mare şi veşnic deschis, încărcat de note, limpezea un loc, lîngă perete. Ală- turi, o sofa, cu multe perine de mătase, se vedea a fi locul ales pentru citit, căci avea pe o măsuţă o lampă înaltă cu glob mat, care dădea seara o lumină rotundă şi lăptoasă. Toamna, cînd uşile erau deschise la intrare, vîrtejurile aduceau pînă în pragul salonaşului frunzele uscate, iar vara, de pe sofa, se vedeau trandafirii galbeni de lîngă uşă…
(„Sfârşit de veac în Bucureşti”)
Imagine de pe wikipedia.org
