Scriu ca să nu mă sinucid

Profesor universitar de teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității din Brașov, romancierul Gheorghe Crăciun (8 mai 1950 – 30 ianuarie 2007) debuta, în 1982, cu volumul Acte originale. Copii legalizate, pentru care primea, în anul următor, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. În timpul facultății frecventează cenaclul studențesc de proză Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu și în anii 1970-1973 înființează revista de perete și cenaclul Noii, alături de colegii săi de generație Gheorghe Ene, Ioan Flora, Ioan Lăcustă, Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Sorin Preda.

Scriu ca să nu mă sinucid, s-ar spune. Când, în realitate, adevărul e exact invers. Scrisul e adevărata sinucidere, mai precis o continuă agonie sinucigaşă. Dar nu acelaşi lucru este orice activitate? Omul se abandonează în muncă. Cine ar putea iubi această pedeapsă? Şi atunci – tocmai pentru a uita că ea e o pedeapsă – abandonul, pierderea, depersonalizarea prin muncă, în muncă, abrutizarea conştientă, un mod de a-ţi omorî, pe cât se poate, conştiinţa.

(„Trupul ştie mai mult: Fals jurnal la Puppa Russa,1993-2003”)

Îi plăcea foarte mult să citească revistele literare. Îmi amintesc că avea un autentic ritual al lecturii. Se aşeza pe fotoliu în camera de hotel sau la catedră, punea lângă el o scrumieră, scotea pachetul de ţigări, îşi aprindea o ţigară din care trăgea cu mare, enormă plăcere, şi lua una câte una revistele din teancul cumpărat. Le survola mai întâi cu privirea, dând foaie după foaie, le reaşeza în teanc pentru ca apoi să le reia şi să le citească pe îndelete. Nu i-a plăcut niciodată să se grăbească. L-am văzut pe Gheorghe Crăciun de mai multe ori făcând aceste gesturi. Felul în care fuma ar putea fi oricând o contrareclamă la tot mai zgomotoasa alungare a fumătorilor din cetate. – Alexandru Matei, „Ritualurile scriitorului”

Imagine de pe ziarulmetropolis.ro