Satiră asupra „calmului” englezesc

Sfârşit de secol XIX, Londra, sărăcie lucie – condiţii care, totuşi, nu l-au împiedicat, sau poate chiar l-au ajutat,  pe Jerome K. Jerome (2 mai 1859 – 14 iunie 1927) să devină un mare romancier şi umorist. Printre cele mai cunoscute tilturi ale sale se află romanul satiric „ Trei într-o barcă”, continuat apoi de „Trei pe două biciclete” sau de colecţia de eseuri „Gândurile trândave ale unui pierde-vară”.

„Studierea omenirii depăşeşte forţele omului. Numai nebunii o încearcă. (…)Când un bărbat iubeşte o femeie, iar aceasta nu se poate hotărî dacă îl iubeşte sau nu, numim această complicaţie comedie. Acolo unde femeia este prinsă serios, rezultatul este în general tragedie. (…)De ce nu-ţi iei o fată cu totul nouă? Nici o fată! Aduc mai mult necaz decât merită! Alea pe care le vrei nu le poţi avea, iar cele pe care le poţi avea nu le vrei. (…)Mi-ai cerut sfatul şi eu ţi l-am dat. Care dintre noi a fost idiotul cel mai mare n-are rost să discutăm. (…)Numai oamenii care nu au cunoscut suferinţa pot să citească despre ea.”

(„Arta de a nu scrie un roman”, traducere Horia Hulban şi Călina Gogălniceanu)

„Aşa-i când se face curte în toată lumea. Şi la bătrâni şi la tineri, din câte mi-am dat eu seama. Bărbatu-i numai ochi, iar femeia numai urechi. Se pare că nu le rămâne loc şi pentru bun simţ. (…)O pereche de îndrăgostiţi traversează parcul, ţinându-se de mână. Mai târziu vor trece din nou pe aici, dar vor avea o altă expresie în ochi şi un alt înţeles în strânsoarea mâinilor lor. Acum puritatea zorilor este în ei.”

(„Idei trândave”, traducere Horia Hulban şi Călina Gogălniceanu)

„În sala de lectură intrase un om sănătos şi lipsit de griji. Acum ieşea o epavă.

M-am dus la doctorul meu. E un vechi prieten de-al meu, care-mi examinează pulsul şi limba şi îmi vorbeşte despre vreme fără să-mi ia un ban, ori de câte ori mi se năzare că sunt bolnav. Mi-am spus că, vizitându-l, i-aş face un adevărat serviciu. „Ce-i lipseşte unui doctor, mă gândeam eu, e practica. Foarte bine, îi voi sta la dispoziţie. O să-i ofer mai multe posibilităţi de practică decât o mie şapte sute de pacienţi obişnuiţi, atinşi doar de câte o boală-două fiecare.”M-am dus, aşadar, întins la el.

– Ei, ia spune-mi, ce ai? m-a întrebat.

– N-am să te fac să-ţi pierzi timpul, dragul meu, înşirându-ţi câte am, i-am spus. Viaţa e scurtă şi s-ar putea să-ţi sfârşeşti zilele înainte ca eu să fi isprăvit. Să-ţi spun mai bine ce nu am. Nu am artrită. De ce nu am artrită n-aş putea să-ţi explic, fapt este că n-o am. Am însă toate celelalte boli.

I-am povestit apoi cum ajunsesem să fac această descoperire. Omul îmi deschise gura, se uită înăuntru, mă apucă strâns de încheietura mâinii şi, când mă aşteptam mai puţin, îmi dădu câteva ghionturi în piept – curată laşitate!-apoi, deodată, îmi dădu o lovitură de berbece cu capul, iar în cele din urmă se aşeză la birou, scrise o reţetă, o împături cu grijă şi mi-o întinse. Am pus-o în buzunar şi am plecat.

Fără s-o deschid, am intrat la cea mai apropiată farmacie şi am rugat să mi-o facă.”

(„Trei într-o barcă”, traducere Lia Decei)