Să nu fiu bolnav

Am urcat câteva trepte și am intrat. Un bărbat în halat alb mă privește. Indiferent.

Prima oprire – în fața liftului. În dreapta – oameni în pijama, în stânga – oameni în halat alb.

Înaintez pe culoarele spitalului cu cizmele venite de pe străzile orașului. Nimeni nu observă, pe nimeni nu interesează.

Zvon de glasuri. „O operație banală, cine ar fi crezut?! Dacă nu s-ar fi oprit oxigenul… ”

Merg mai departe. O ușă întredeschisă – cineva, gol, este întins pe o masă. Fum de țigară. Așteptare. Instrumentar incomplet.

Dintr-un alt colț – lacrimi. Mă apropii. „Boala poate fi tratată, dar nu avem medicamentele necesare. Sunt prea scumpe. Așteptăm ceva donații de la firmă, deși… Ar trebui să faceți voi rost de ele.”

Îmi continui drumul. Sala de mese, miros de cantină. Mult sos. Voci ridicate. „Ăsta este regimul pentru hepatici, pentru diabetici, pentru hipertensivi. Asta avem.”

Intru la Reanimare. Niște ochi mă fixează. Ar vrea, n-ar vrea… Totuși, se abține – probabil că nu sugerez că aș avea pe cineva acolo. Nu va „cădea” niciun ban extrasalariu. N-are rost să mă bage în seamă.

Nu merg mai departe. Reportajul s-a scris deja. E despre sistemul sanitar românesc. Mai bun, mai rău… Fără prea multe cuvinte. Cu stări. Cu întrebări. Cu frământări ale celor ce au suflet și le pasă. Cu obrăznicie din partea altora. Cu tristețe. Cu speranță.

Ajung din nou la ușă. Același bărbat în halat alb mă privește. Indiferent.

Am o singură dorință – să nu fiu niciodată bolnav.

(sursa foto: bzi.ro)