Romanul este, cumva, rezultatul unei coagulări în producția culturală.
Cu excepția lui Don Quijote (El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha) al ilustrului Miguel de Cervantes, care premerge epocii – iar aici există unitate de opinie în rândurile criticilor și istoricilor literari – romanul se naște în Europa secolului al XVIII-lea, „secolul revoluțiilor”, la trei sute de ani după apariția tiparului, când amestecul de absolutism și iluminism a început să pună în practică descoperirile și valorile umanismului din secolul anterior. Așadar, romanul european se naște odată cu așezarea matură a așa numitei epoci moderne și odată cu eliberarea gândirii de dogma religioasă. În Țările Române epoca modernă întârzie; ea începe odată cu Revoluția de la 1821, adică exact odată cu înființarea primei societăți scriitoricești de pe teritoriul românesc. Prin arderea etapelor, romanul românesc se naște practic în aceleași condiții (sociale, politice, ideologice) ca în Europa occidentală, chiar dacă la o anumită distanță în timp, iar modernitatea Europei occidentale grăbește cumva coacerea lui la foc întețit. Și spațiul cultural românesc cunoaște un roman premergător, ieșit din tiparele modernității în așezare, tributar umanismului întârziat: Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, dar simpla coincidență a repetării unor armonice ale evoluției literare occidentale într-un spațiu cultural est-european în încercarea de a se desprinde de amprenta otomană, cu un oarecare timp de întârziere și la o amplitudine mai redusă, înseamnă firescul apariției romanului în raport cu tendința asimilării modernității în cultura română.
Romanul este modern prin legătura intrinsecă stabilită cu lumea tiparului și cultura scrisă. În raport cu anterioritatea orală, romanul își păstrează problematica degajată din mit, iar acest aspect nu este neglijat nici de cei care au contribuit la „alterarea” cronotopului lui Bahtin, printre care Philippe Sollers, fondatorul revistei Tel Quel și al mișcării omonime. Chiar dacă, începând cu Sollers, dar mai ales cu Jacques Derrida și Roland Barthes, textul literar în proză (asimilabil în termenii modernității romanului) devine fluid, multi-liniar, multisecvențial, intertextual, post-structuralismul și deconstructivismul nu au reușit să înlăture romanul de pe traiectoria propriei deveniri, creând premisele unei consolidări ulterioare și a ale unei reintegrări a autorului în propria-i creație. În proiecție debolistă, așadar pe coordonatele fluide ale postmodernității, romanul se redefinește; cronotopul romanesc al lui Bahtin (termen împrumutat de la Minkovski, via Einstein, pentru a acoperi conceptual în 1975 aspectele unei problematici care îi dădeau bătăi de cap din anii 20-30 ai secolului XX), în înțelesul de continuum spațio-temporal valorificat în literatură, începe să fie înțeles pe coordonatele unui model ontologic nou. Critica literară din a doua jumătate a secolului trecut proiectează scrierile unor Nabokov, Calvino sau Eco pe coordonate non-romanești (sau post-romanești) ale unor ficțiuni, metaficțiuni sau supraficțiuni care definesc un altceva: fundamentele epistemologice ale constructului modernist al romanului sunt abandonate în detrimentul unor construcții, chiar a unor strategii ontologice în proiecția ficțională, după cum observă Brian McHale1. Dominantul epistemologic lasă, în creația postmodernă, locul dominantului ontologic, care relevă în ficțiunea post-romanescă (chiar dacă McHale o numește tot roman) blurarea identităților în scopul destabilizării lumii proiectate. Totuși, teoreticianul literar american admite că, inclusiv în proză, creația modernă și cea postmodernă sunt fațete sau practici contemporane alternative, egal accesibile și valabile.
Pe acest fond, a analiza rolul romanului românesc în acord cu dinamica generațiilor literare înseamnă a extrage, din polifonia istoriilor literare autohtone, familia de armonice care determină poziția romanului în raport cu alte specii literare dezvoltate pe coordonatele proiective ale generațiilor. Romanul se găsește, din fericire, în „locul geometric comun” al istoriilor literare românești. „Ancorele” care țin nemișcat în ape mișcătoare romanul românesc sunt realismul („air of reality” îl numește plastic Frederic Jameson, „the supreme virtue of a novel”) și conexiunea (tot mai slăbită) cu genul epic. Realismul este „denominatorul comun” al romanului (Ian Watt), dar și această caracteristică este cumva slăbită de experimentele ficționale post-romanești, începând cu Noul Roman Francez. Depășind limitele fluide ale angajării post-romanului, ceea ce rămâne în „locul geometric comun” este un roman cu puternice rădăcini moderniste, independent de critică, verosimil în raport cu realitatea, angajând epicul prin personaje inserate în cronotopul bahtinian. Nici criticii literari postmoderni nu concep romanul în lipsa rădăcinilor sale moderne. De altfel, romanul este specia literară care, trăgându-și seva din paradigma modernistă, se ramifică în noua paradigmă fără a fi respins. Probabil conexiunea naturală a romanului cu realismul (proiectat în cronotopul bahtinian) permite dezvoltarea sa într-un cadru oarecum similar: realismul depășește în noua paradigmă limitele speciei și se insinuează, poros, în cotidianismul și biografismul care caracterizează lirica generațiilor decadiste recente. De fapt, pe noile coordonate, romanul întâlnește un realism slăbit, subiectivizat, interiorizat, fără o dimensiune epistemică în proiecția cronotopului; rădăcinile sale moderniste îi permit să se dezvolte multidimensional, și în plan epistemic, și în plan ontologic. Prin urmare, romanul nu își pierde identitatea, nu se diluează într-un post-roman definitiv alunecat în abisul interior. Dar și în perioada modernistă, începând cu revoluția proustiană, romanul se putea dezvolta interior. Mai mult, în prima jumătate a secolului trecut, Mihail Sebastian deja observa că romanul a depășit (sau lărgit) sfera epică prin lirismul interior. Prin urmare, dominantul ontologic pe care îl remarca McHale preexista în plină proiecție pe coordonate epistemice.
În literatura română, romanul, ca „loc geometric comun” al istoriilor literare, devine corolar al generațiilor ’60 și ’70. Generația ’80 propune un roman dezvoltat în linia ramificațiilor telqueliste, devoalat ca „spectacol de limbaj” (Maria Șleahtițchi). În „locul geometric comun” al literaturii optzeciste, el rămâne marginal: în definitiv, Cenaclul de Luni a avut mai multă greutate în așezarea canonului decât cenaclul Junimea. Totuși, romane ale corporalității și corporalizării textuale, construind spațiu-timpul interior ca lume a percepțiilor prin toate simțurile, care au în prim-plan marea obsesie, textul (imanent și transcendent deopotrivă, interior și exterior sieși în egală măsură), ies în evidență în chip explicit. Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu sunt autori care propun metadiscursuri post-romanești sau romane-laborator, romane cu viscerele la vedere, depășind limitele categoriei anterior propuse în spațiul autohton, aceea de „antiroman” (Romul Munteanu). Ulterior are loc o simplificare a arhitecturii romanești sau o simplificare a limbajului, o reducere a lui spre „gradul zero”, o etalare a factualității într-un ritm alert. Rarele romane ale generației ’90 au rădăcini în ficționalul postromanesc optzecist. Chiar dacă în ultimii ani interesul pentru roman a revenit în prim-plan, construcția pe tipar telquelist aproape a dispărut. Concludentă în acest sens este remarca unui critic literar ancorat în producția imediată, comentator al aparițiilor proaspete, Dan C. Mihăilescu: „Au dispărut egoficționarii, romanul de gașcă și sictir, și a apărut romanul construit”. Ultimele romane importante, apărute după 2000, se revendică, așadar, din modernismul târziu al anilor ’60 și ’70. Arhitectura modernistă a acestor romane înseamnă sondarea, pentru reper, a canonului romanesc autohton cel mai apropiat în timp, respectiv a reperelor universale. De altfel, Europa revenise destul de repede la traiectul modernist al romanului, cu inserții postmoderne. America Latină și Asia nu abandonaseră traiectul.
Alexandru Vlad observa, într-un articol din România literară, că romanul este o „specie anticriză”. Altfel spus, acolo unde avangardele sau proiectele experimentale ard la foc întețit, romanul nu are loc să se așeze. Romanul se așază mai târziu în producția literară, când arderea e la foc mic, când această epuizare naturală împuținează capacitatea celorlalte specii de a îți „etala inadecvarea”. În perioadele de ardere intensă – în raport cu generațiile literare, întețirea arderii este ideologică – ecuația existențială nu se poate transpune în termeni ficționali. După epuizarea primei trepte de combustie, a creației poetice, treapta care permite menținerea pe traiectorie este cea a romanului. Proza scurtă asigură transferul caloric dintre treptele de combustie ale unei generații, dintre speciile etalând inadecvarea și roman, dar nu pot ține locul romanului. Din punctul de vedere al desăvârșirii ca generații, există vârste literare care au depășit, în propria evoluție, faza primei trepte (cu combustibilul fluid/lichid al creației lirice), trecând natural la arderea combustibilului solid al romanului, dar și generații care au ars intens și incomplet, asigurând o viteză mare de explozie și lipsa confirmării, a așezării naturale în propria definire. Cu alte cuvinte, romanul este corolarul unei generații, indicatorul maturizării generației, cel care depășește faza crizei proiective și care asigură o traiectorie firească în istoria literaturii. Nu miră, în asemenea condiții, că „locul geometric comun” al istoriilor literare alternative este, în mare măsură, romanul.
Privind literatura română a ultimei sute de ani dintr-o asemenea perspectivă, vom observa două nuclee dense ale producției romanești: perioada interbelică și aria comună a generațiilor ’60-’70. Prima jumătate a veacului se coagulează în jurul producției literare a deceniilor III și IV: Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala, Adam și Eva, (Liviu Rebreanu); La Medeleni, Lorelei (Ionel Teodoreanu); Concert din muzică de Bach (Hortensia Papadat Bengescu); Întunecare (Cezar Petrescu); Romanul adolescentului miop, Maitreyi (Mircea Eliade); Ciulinii Bărăganului (Panait Istrati); Craii de la Curtea-Veche (Mateiu Caragiale); Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust (Camil Petrescu); Baltagul, Creanga de aur, Frații Jderi (Mihail Sadoveanu); Adela (Garabet Ibrăileanu); Rusoaica, Donna Alba (Gib Mihăescu); Cimitirul Buna-Vestire (Tudor Arghezi); Enigma Otiliei (G. Călinescu) sau Accidentul (Mihail Sebastian). Cea de-a doua jumătate a veacului are în prim plan tot două decenii, VII și VIII, chiar dacă putem vorbi de extinderea canonului șaizecist dincolo de anul 1980: Moromeții, Delirul, Viața ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni (Marin Preda); Groapa (Eugen Barbu); Cronică de familie (Petru Dumitriu); Animale bolnave, Bunavestire (Nicoale Breban); Îngerul a strigat (Fănuș Neagu); F, Vânătoarea regală (Dumitru Radu Popescu); Absenții, Orgolii, Vocile nopții (Augustin Buzura); Păsările (Alexandru Ivasiuc); Lumea în două zile (George Bălăiță) sau Galeria cu viță sălbatică (Constantin Țoiu). După anul 2000, romanul românesc simte o revigorare. Pe articulația de tip modernist, în acord cu canonul precedentei jumătăți de veac, orchestrarea artistică a unor voci care și-au asumat corporalitatea textuală și redefinirea plurală și relativă a cronotopului a adus în prim-plan romane valoroase, consistente. Generația ’80 și-a continuat aventura maturizării – nu mai sunt motive de îndoială asupra maturității acestei generații acum, după patru decenii de la „cutremurul” lunedist – asimilând elemente de stabilitate ale canonului precedent; romanul a continuat să se alinieze, pe de altă parte, în linia proiecției șaizeciste (acel „roman construit” din perspectiva lui Dan C. Mihăilescu), și să producă distinct, dar asimilând din fluiditatea și relativitatea postmoderniste. Romanul ultimilor zece ani este unul construit după proiectul arhitecturii romanești a deceniilor VII-VIII ale secolului trecut, dar varietatea tematică, de voci, de tonalități, varietatea instrumentelor de exploatare a autoreferențialității, corporalității textuale și relativității postmoderne diversifică tipologia orchestrală, organizarea romanescă. Iar această orchestrare artistică a vocii noului roman nu înseamnă confirmarea unei voci a ultimelor generații, începând cu cea nouăzecistă. Aceste generații au ars rapid combustibilul fluid al poeziei, fără să facă trecerea spre treapta a doua de combustie, a romanului. Încercarea de revigorare a prozei scurte pentru a lungi etapa de ardere a primei trepte (a se vedea proiectul Iocan, de exemplu) nu înseamnă, neapărat, și confirmarea deplină/ maturizarea generațiilor ’90, 2000 ș.a. Trăsăturile lexicologice, semantice, sintactice ale poeziei ultimelor generații sunt convergente și vag distincte din punct de vedere stilistic, ceea ce înseamnă că un proiect de organizare a fluxurilor creative într-un întreg dirijat de inflexibilitatea socio-ideologică nu poate da naștere romanului acestor generații. Romanul unor generații configurate pe coordonate ideologice (ideologia criticii care a proiectat direcții majore de acțiune) nu se poate naște. Ideologiile ucid romanul pentru că nu permit varietatea discursivă; toate discursurile sunt, vrând-nevrând, afluenți ai discursul dominant. Conștiința socio-ideologică a ultimelor generații ucide romanul din stadiul de germene.
Și totuși, după cum aminteam anterior, ultimul deceniu literar a fost propice romanului. Realizând sinteza formelor culturii, asimilând și încercând sincronizarea cu romanul occidental și cu cel latino-american, romanul românesc al ultimului deceniu a reușit o sondare diacronică, expunând mentalități culturale și istorice ale perioadei așezate după tranziție. Romanul ultimului deceniu deschide un orizont în așteptare, prin redefinirea cronotopului. Să notăm câteva borne: Cruciada copiilor (Florina Ilis); Cartea șoaptelor, Copiii războiului (Varujan Vosganian); Ploile amare (Alexandru Vlad); Nepotul lui Dracula (Alexandru Mușina); Punct și de la capăt, Ploaia de trei sute de zile (Gabriel Chifu); Fotograful curții regale (Simona Antonescu); Manuscrisul fanariot (Doina Ruști); Ghetsimani ’51 (Dan Stanca); Laika (Adrian Alui Gheorghe) etc. Ciclul timp → spațiu → timp (→ spațiu) din romanul românesc al ultimului deceniu, care permite, în transformarea istoriei în spațiu narativ (în termenii „sintezei stilistice” a lui Cesare Segre) proiecția reparcurgerii ciclului analiză → sinteză → analiză (→ sinteză), adică a „muncii de Sisif a criticii literare” (Segre), proiectează romanul ca deschizător al orizontului de așteptare. Poate că, în condițiile unei combustii prea rapide a poeziei, noile generații în care critica premerge liricii nu se pot desăvârși ca generații. Și poate că în atmosfera puternic ozonată a ultimelor generații, arderea intensă nu permite poeziei să se desăvârșească.
Speciile și genurile s-au născut în anumite condiții socio-istorice, s-au dezvoltat și au cunoscut înflorirea, iar uneori au avut un firesc sfârșit. Romanul românesc a scăpat provocării postructuraliste și deconstructiviste, presupunând devorarea autorului. Autorul, revigorat, se poziționează împotriva decanonizării, lipsei-de-sine, lipsei-de-adâncime și hibridizării gratuite prelunând din proiecția postmodernistă indetermanența (indeterminacy + immanence) pe care o exploatează în limitele noului cronotop. Dar această repoziționare (și revigorare) a romanului românesc nu poate fi interpretată în termenii modernității rigide, înalte, ci în cei ai unui postmodernism recuperator, cum prefigura cu trei decenii în urmă Gianni Vattimo: „Postmodernismul e reutilizarea unor instrumente literare ale tradiției celei mai libere, necontestatare”. Angrenate în contestări și respingeri (de multe ori prin necunoaștere) a trecutului, noile generații nu se maturizează și proiectează, în raport cu istoriile literare alternative, bucle ale autoînchiderii. Când gândirea postmodernității se oprește la fragmentare, ne avertizase Vattimo, închiderea vine de la sine; postmodernitatea plurală admite romanul hibrid, versatil, recuperator al arhitecturii moderniste și al orizontului postmodern. În fond, cronotopul cu dominant ontologic a creat depresiunea necesară insinuării unui hibrid (în înțelesul proiecției hegeliene în trei pași), a unui cronotop sinteză, cu dominant epistemologic și ontologic. Romanul românesc al ultimului deceniu, corintic (N. Manolescu) prin excelență, permite conversiunea timpului în spațiu și a spațiului în timp pe coordonate epistemologice și ontologice; inclusiv romanele asociate firesc, prin filiație, unei postmodernități distinct separate de modernitatea rigidă se redefinesc pe aceste coordonate. De pildă, recitind Solenoid (Mircea Cărtărescu) în această cheie, îl vom regăsi contribuind la deschiderea aceluiași orizont de așteptare ca toate celelte romane importante ale ultimilor zece ani.
1 În fapt, McHale face apel la termenul jakobsonian de „dominant”, componenta centrală a operei de artă, în jurul căreia gravitează prin normare, determinare sau transformare celelelate elemente.