„Refuz să mai exist în lumea fără oameni”

Ne imaginăm totdeauna basmele rusești cu zăpadă multă, o troică și o dragoste pătimașă, eventual imposibilă. Cu dueluri provocate de gelozii. Cu versuri recitate de bărbați pasionali. Și cu femei frumoase.

Dar viața, acolo, nu a fost așa. Poate doar iernile grele sunt total adevărate în acest tablou. În rest, s-au derulat fragmente de trăiri presărate cu lacrimi, suferințe, drame, chinuri, neșansă. Mai ales pentru scriitori. Aleksandr Blok, Boris Pasternak, Marina Țvetaeva, Osip Mandelştam, Anna Ahmatova sunt doar câteva nume care au purtat aceste peceți ale durerii.

(sursa foto: amediavoz.com)

Gândurile mi se îndreaptă azi spre Marina Țvetaeva (8.10.1892 – 31.08.1941). Nu o interesa politica, doar poezia. Dar în imperiul sovietic, cel în care și oamenii simpli rosteau pretutindeni versuri interzise, nu era posibil să supraviețuiești dacă gândeai. Dacă aveai suflet. Dacă erai Poet. Iar Țvetaeva făcea parte dintre cei aleși. Adică incomozi.

A trăit tot ceea ce putea fi mai cumplit: foamete, război, sărăcie, mizerie, ură, moarte. Și a continuat să scrie, în țară sau în exil. Poezia ei frământată, zbuciumată, revoltată, dar și dureros de sensibilă, a oglindit sumbru clipele prin care trecea, în care s-a simțit strivită.

În cele din urmă, ca și alți scriitori ruși, a cedat. Iar înainte de a se sinucide a lăsat aceste versuri:

„Un munte negru întunecă lumina,

e timpul, Doamne, să returnezi biletul.

Refuz să mai exist

în lumea fără oameni,

refuz să mai trăiesc

cu lupii prin maidane,

refuz să urlu, ascult

rechinii printre dealuri,

refuz să lunec lin

peste spinări de oameni,

nu-mi trebuie nici ochi,

la nebunia lumii răspund,

vă spun – refuz”.

(sursa foto cover: descopera.ro)