(Prea)Tinereţea

Lui Patrick Modiano (n. 30 iulie 1945), după ce anterior fusese laureat al premiului pentru roman al Academiei Franceze și al Prix Goncourt, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură în 2014, pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie.

În liceu îl întâlnește pe Raymond Queneau, care îl introduce în lumea literară și îi citește manuscrisul primei lui cărți înainte de publicare, în 1968: La Place de l’Étoile, lucrarea obținând Premiul „Roger Nimier“ și Premiul Fénéon. Modiano este un scriitor extrem de prolific, publicând, de atunci, câte un roman la un interval de maximum trei ani. Printre cărțile lui se numără: Le Rond de nuit (1969), Les Boulevards de ceinture (1972, Marele Premiu al Academiei Franceze),Rue des boutiques obscures (Premiul Goncourt), De si braves garçons (1982), Remise de peine (1987), Fleur de ruine (1991),Chien de printemps (1993), La petite bijou (2001, Premiul „Jean Monnet“ pentru Literatură europeană, oferit de departamentul Charente), Dans le café de la jeunesse perdue (2007). Un pedigree a apărut în 2005, la editura Gallimard.

A obținut și premii pentru întreaga operă: Premiul Prince Pierre de Monaco (1984), Marele Premiu pentru Literatură „Paul Morand“ (2000), Premiul Mondial „Cino del Luca“ (2010), Premiul BnF, Premiul „Marguerite Duras“ (2011). Patrick Modiano a scris și scenarii de film (Lacombe, Lucien, 1973, Bon Voyage, 2003), precum și versuri pentru cântece.*

Astăzi, mă gândesc că poate încercam să o trag un pic mai departe, s-o fac să-şi depăşească viaţa îngustă în care lâncezea. Dacă n-ar fi murit, cred că aş fi reuşit s-o determin să cunoască alte orizonturi.

În următorii trei sau patru ani, am mers mereu pe aceleaşi trasee, pe aceleaşi străzi, şi totuşi, din ce în ce mai departe. La început, nu ajungeam nici măcar până în piaţa Blanche. Abia dacă dădeam o raită în jurul cartierului… Mai întâi, mergeam la acest micuţ cinematograf, în colţul bulevardului, la câţiva metri de casă, unde filmele începeau la ora zece seara şi a căror acţiune se petrecea în ţări îndepărtate, ca Mexic şi Arizona. Nu acordam nicio atenţie intrigii, doar peisajele erau cele care mă interesau. La ieşire, în capul meu se petrecea un amestec curios între Arizona şi bulevardul Clichy. Culorile firmelor luminoase şi ale neoanelor erau aceleaşi cu cele din film: oranj, verdesmarald, albastrunocturn, galben-nisipiu, culori prea violente, care-mi dădeau tot timpul senzaţia că mă aflu într-un film ori într-un vis. Un vis sau un coşmar, de la caz la caz. La început, era un coşmar, pentru că îmi era frică şi nu-ndrăzneam să merg mult mai de parte. Şi asta nu se-ntâmpla din cauza mamei, căci dacă ea m-ar fi surprins la miezul nopţii singură pe bulevard, abia dacă mi-ar fi adresat un cuvânt de reproş. Mi-ar fi spus să mă întorc numaidecât acasă şi vocea i-ar fi fost calmă de parcă nu s-ar fi mirat să mă vadă pe-afară la o oră atât de târzie. Cred că mergeam pe celălalt trotuar, cel umbrit, căci simţeam că mama nu mai putea face nimic pentru mine.

Prima dată când m-au ridicat a fost în arondismentul IX, la începutul străzii Douai, în acea brutărie care rămâne deschisă toată noaptea. Era deja ora unu dimineaţa. Stăteam în picioare lângă una dintre mesele înalte şi mâncam un croasant. Pe la orele astea, în brutărie poţi găsi o droaie de oameni ciudaţi, care vin adesea de la cafeneaua de vizavi, Le Sans-Souci. Doi poliţai în civil au intrat să facă un control al cărţilor de identitate. Nu aveam acte şi au vrut să afle câţi ani am. Am preferat să le spun adevărul. M-au împins în dubă împreună cu un tip înalt şi blond care purta o haină de piele întoarsă. Acesta părea că îi cunoaşte pe poliţai. Poate era şi el unul dintre ei. La un moment dat, mi-a oferit o ţigară, dar unul dintre poliţaii în civil i-a interzis:

– Este prea tânără…, îi afectează sănătatea.

(„În cafeneaua tinereţii pierdute”, traducere Constantin Abăluţă)

Imagine de pe: bloguluotrava.ro

*sursa: wikipedia.org