Poezie în decembrie

„cînd eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt şi gata,/ pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara/ iar apoi căzînd din nou în somn.// şi toamna să mă trezesc tot nedormit/ şi tot nespălat ca fraţii mei/ şi cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneţi la loc,// şi primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,/ ani mulţi, neîntors şi uitat.”

(Ioan Es. Pop, din volumul unelte de dormit,  Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011)

În seara de 8 decembrie, prietenii Literatura de azi s-au întâlnit cu poezia omului și scriitorului Ioan Es. Pop, invitat de Daniel Cristea-Enache la dialogurile lunare cu intelectuali români, ajunse deja la a șaisprezecea ediție. Impresiile publicului au fost expuse chiar atunci, imediat după stingerea ultimului cuvânt „oficial”, unii dintre ei au afirmat că a fost „cea mai emoționantă dintre întâlniri”.

Iată, însă, și gândurile invitatului, transmise prin miniinterviul pe care mi l-a acordat, lucru pentru care îi mulțumesc.

***

Aţi acceptat, în cele din urmă, invitaţia lui Daniel Cristea-Enache la evenimentul Literatura de azi @ Librăria Bizantină/16. Din momentul în care aţi sosit şi până la plecare, cred, aţi simţit şi aţi transmis o emoţie greu de definit.

De ce nu vă place să staţi „pe scenă”, în faţa cititorilor? Într-o perioadă în care toţi artiştii, fie ei scriitori, pictori, muzicieni, vor să fie „sub reflectoare”, Ioan Es. Pop preferă să rămână departe de ele. Cum v-aţi simţit în faţa prietenilor sosiți la evenimentul Literatura de azi @ Librăria Bizantină?

Orice ieşire în public de felul celei de la Librăria Bizantină mă consumă încă din clipa în care accept să particip la un asemenea eveniment. E un reflex de apărate care, la şase ani, m-a făcut să ratez primul pas de dans, la doisprezece – să rămân repetent, la douăzeci – să mă feresc de împlinirea firească a dragostei, la treizeci – să eşuez în căsnicie, la patruzeci – să îmi dau seama că aceste precauţii stau la temelia tuturor eşecurilor mele. Fricii mele înnăscute de expunere i s-a adăugat, în acea seară de la Bizantină, un surplus de oboseală datorat unei nopţi anterioare nedormite, plus alte şi alte motive de disconfort, aşa că, pe parcursul celor aproape două ore de dialog cu Daniel Cristea-Enache, am simţit un tremur interior (şi nu numai) continuu.

Se vede (şi aţi recunoscut-o şi dumneavoastră) că autocritica este una dintre caracteristicile care vă definesc. Mai mult decât atât, aprecierea pe care o acordați celorlalţi, confraţilor, în mod special, tinde să fie un pic exagerată. Şi, totuşi, vă recunoaşteţi valoarea, locul în cadrul poeziei româneşti.

Cât vă stimulează şi cât vă trage înapoi simţul autocritic? Poate el să fie, la un moment dat, un trigger pentru creaţie, pentru acea schimbare creativă la care speraţi?

Mă stimulează atunci când chiar am ceva de spus şi îmi spune „Pas!” de fiecare dată când tind să mă repet, prefăcându-mă că nu ştiu că o fac. Ce ziceţi de următoarele formulări: „Poetul şi autocriticul Ioan Es. Pop a luat parte la…”, „Poetul şi autocriticul Ioan Es. Pop a primit o…”, „Poetul şi autocriticul Ioan Es. Pop a publicat o…”?

Este ceva ce aţi fi dorit să spuneţi aseară şi nu aţi reuşit? Ceva ce ar trebui să ajungă la cititorii poeziei dumneavoastră şi nu aţi apucat să transmiteţi?

Am transmis cât am putut transmite, iar ceea ce n-am transmis în acea seară rămâne în fondul de rezervă pentru o seară următoare.

Foto: Dinu Lazăr