Poetul preferat… idei răzlețe

Mult și multe au fost scrise despre el. De bine, de rău…

Mult și multe a scris și el, la rândul lui. Cu originalitate, la orice „cărticică” sau articol.

Nu părea că se grăbește – trecuse bine de 40 de ani și nu publicase nicio carte. Până a reușit să găsească Cuvinte(le) potrivite. La 47 de ani, când poeții încep să-și încetinească ritmul. Sau se sting.

„Cuvintele” au fost răsplătite cu Premiul Societății Scriitorilor din România. Și de aici a început să se reverse… Un scriitor inepuizabil, din toate punctele de vedere. În același timp, epuizant pentru cei care îl „analizează” – nu te poți plictisi cu Tudor Arghezi. Nici dacă ai fi în rolul criticului, nici în cel al cititorului.

… Ciudată mi s-a părut „împărțirea” Premiului Național de Poezie, cu George Bacovia, în 1934. Nu pentru că nu l-ar fi meritat amândoi. Dar se putea găsi un alt an, pentru fiecare. Totuși, Arghezi s-a „răzbunat” – i s-a acordat din nou această distincție în 1946. Dar, cred, ar fi trebuit să-l ia în fiecare an. Și pentru fiecare carte. Cu aceeași ireductibilă independență.

A fost singurul poet apărat, în mod organizat, de critici – Gruparea criticilor literari români, constituită pentru el.

Sărbătorit ca Poet Național… în 1960.

***

… În bibliotecă existau patru cărți mignone. Săreau imediat în ochi prin dimensiunea lor contrastantă. Tot așa cum și cele patru cărți foarte mari, volumele din Dicționarul Enciclopedic Român, mă vegheau de sus, de foarte sus, serioase, intangibile.

Am ales cărțile fine, delicate, care aveau, fiecare, câte un singur nume pe cotor: Arghezi, Eminescu, Alecsandri, Coșbuc. Erau „bibliofilele” scoase la Editura pentru Literatură, în anii ’60. Foșnetul ireal al foilor subțiri mă fascina, iar cuvintele minuscule zărite acolo păreau prețioase.

„Arghezi” – z-ul suna misterios și dur. Ca și el. Iar prima poezie era Testament.

Nu mai știu câte poezii am citit în ziua când am deschis întâia dată cartea. Sau mai târziu, cu alți ochi și cu altă minte. Știu, însă, că a devenit poetul preferat. Și așa a rămas. Chiar și acum.

Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.

Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

Tudor Arghezi (21.05.1880 – 14.07.1967)

(sursa foto: artmark.ro)