Poet, dramaturg și eseist francez. Membru al Academiei Franceze, din 1946, Paul Claudel (6 august 1868 — 23 februarie 1955) făcea cunoştinţă, în tinereţe, cu poemele lui Arthur Rimbaud, din volumele „Les Illuminations” și „Une Saison en Enfer”, care îi vor marca întrega viață. Leagă prietenii literare de preț, cu Marcel Schwob, Jules Renard, Léon Daudet, dar mai ales aparține cercului tinerilor scriitori care gravitează în jurul lui Stéphane Mallarmé. În anul 1890, este admis pe primul loc, la concursul organizat de Ministerul Afacerilor Externe. E anul în care se hotărăște, în mod simultan, dubla sa carieră: de scriitor și de diplomat. Poetul are prilejul să scrie, în această perioadă, câteva cărți majore: „Connaissance de l’Est”, „Connaissance du Temps”, „Traité de la conaissance au monde et de soi-même”, „Partage du Midi”, „Grandes Odes”. În aceeași perioadă, traduce în franceză „Agamemnon” de Eschil și scrie piesa „Le Repos du septième jour”. S-a retras după ce și-a încheiat cariera diplomatică la Bragues, locul unde a scris cea mai mare parte a lucrărilor cu caracter religios.
Simțind că sfârșitul îi este aproape, Claudel a cerut familiei să-l lase singur: „Să mă lase liniștit! Nu mi-e frică!” Corpul său a fost înmormântat la Bragues, sub inscripția pe care o compusese el însuși: „Ici reposent les restes et la semence de Paul Claudel” („Aici odihnesc rămășițele și sămânța lui Paul Claudel„).
Peisaj de mai
Firea, fix după orar,
Haină-şi pune, de Florar;
Goală-i, însă, chit că-i gata,
Haina, pe trei sferturi fata.
Se muncesc foioasele
Să-şi îmbrace oasele;
Cîte-un plop se-ncumetă
Să dea frunză umedă;
E-un miros, mi-atestă cel
Mai fin nas, de păducel.
În lut crud, cîte-un bujor
Se împurpură uşor.
Stă spanacul verde-nchis
Lîngă floarea lui Narcis.
Gura cea mai slobodă-i
La lăptuci şi lobodă.
Stînjenii-i scot o limbă
Mov cui, între ei, se plimbă,
Vreme-n care cîte-o nalbă
Şi-a pus rochie rozalbă.
(fragment, traducere Şerban Foarţă)
Imagine de pe le-livre.fr