Ramona Müller 
„Omul să existe – cazul i-l confecţionăm noi”.
Alexandr Isaievici Soljenițîn, istoric și romancier rus, de origine cazacă, fost căpitan de artilerie al armatei sovietice în cel de-al doilea Război Mondial, a supraviețuit opt ani cruntei realități bolșevice din lagărele de muncă forțată.
În 1970, Kremlinul, aflat sub conducerea lui Leonid Brejnev, a primit cu mânie vestea că Aleksandr Soljeniţîn este distins cu premiul Nobel pentru Literatură. Acesta nu își ridică premiul de la Stockholm, de teamă că nu va mai fi primit înapoi în țară.
Pe 28 decembrie 1973 este publicat în Occident, la Paris, Arhipelagul Gulag, volumul în paginile căruia dizidentul anticomunist face cunoscut adevărul din lagărele de exterminare prin muncă silnică. Conform unor estimări, numărul victimelor din Gulag se ridică la zeci de milioane.
În Gulag (termen ce reprezintă prescurtarea numelui instituţiei „Administraţia Principală a Taberelor de Muncă Corecţională”), moartea devine un fapt divers, antonim actului de supraviețuire. Deținuții erau folosiți ca forță de muncă ieftină, trebuind ca „duşmanii de clasă” să fie eliminaţi fizic.
Exilat, Soljenițîn pune accentul în scrierile sale pe verticalitatea moralei, aducând în prim plan o Rusie martiră, în care devalorizarea umană și distrugerea individului erau prioritare.
***
ARESTAREA
Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe niciunul nu scrie locul destinaţiei. Şi vânzătorii de la casele de bilete, şi slujbaşii agenţiilor Sovturist şi Inturist vor fi miraţi dacă le veţicere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar şi nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu şi nici de vreuna dintre numeroasele lui insuliţe.
Cei care se duc să lucreze în administraţia Arhipelagului ajung acolo prin şcolile MVD.
Cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutaţi prin comisariatele militare.
Iar cei care se duc acolo să moară, precum dumneata şi cu mine, cititorule, trebuie să treacă neapărat şi exclusiv prin arestare.
Arestarea! Este oare nevoie să spuneam că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieţi? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toţi se pot obişnui şi deseori eşuează în nebunie? Lumea are tot atâtea centre câte fiinţe vii există în ea. Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două când ţi se şuieră în faţă; „Eşti arestat!”
Şi dacă tu eşti cel arestat, atunci ce se mai ţine în picioare în vârtejul acestui cutremur de pământ? Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înţeleagă aceste perturbări ale universului, cei maisubtili şi cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experienţa vieţii lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de:
— Eu? Pentru ce?!
Întrebare repetată de milioane şi milioane de ori înaintea noastră şi care n-a primit nicicând vreun răspuns. Arestarea, într-o clipă şi în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta.
Pe uliţa lungă şi întortocheată a vieţii noastre am alergat fericiţi ori am trecut încet, nefericiţi, pe lângă nişte garduri, nesfârşite garduri de lemn, putrede, împrejmuiri din chirpici, îngrădituri din cărămidă, beton, fontă. Nu ne-am întrebat niciodată – oare ce se află dincolo de ele? Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă, şi tocmai acolo îşi află începutul ţara GULAG, chiar alături, la doi paşi de noi. Şi nu am observat în aceste garduri nenumăratele portiţe şi uşi ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portiţe au fost pregătite pentru noi! Şi iată, repede, una fatală s-a deschis larg, şi patru mâini de bărbat, patru mâini albe, neobişnuite cu munca, dar apucătoare, ne înşfacă de picior, de mână, de guler, de căciulă, de ureche, ne târăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viaţa dinainte, este închisă pentru totdeauna.
Gata. Eşti arestat!
Şi nimic nu găseşti să răspunzi la asta, în afară de acel behăit de mieluşel:
— Eu? Pentru ce?
Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare şi o lovitură care transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline.
Şi gata. Asta-i totul. Nu eşti în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră, nici chiar înprimele douăzeci şi patru de ore.În disperarea de care eşti cuprins, pe dinainte îţi licăreşte încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greşeală! Îşi vor da seama!”
Toate celelalte, care s-au cristalizat acum într-o imagine tradiţională şi chiar literară despre arestare, nu se vor acumula şi nu se vor ordona de acum în memoria ta dezorientată, ci în memoria familiei tale şi a vecinilor de apartament.
Prima ediție a cărții, publicată la Paris
(sursa foto: russianemigrant.ru)
Acest lucru se întâmpla din pricina neînţelegerii mecanismului epidemiilor arestărilor. Celmai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze şi de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. Această cifră putea fi realizată în conformitate cu anumite reguli, dar putea să aibă şi un caracter absolut întâmplător. În anul 1937, în sala de primire a NKVD-ului din Novocerkassk a venit o femeie să întrebe ce o să se întâmple cu sugarulvecinei sale, care fusese arestată. „Aşteptaţi puţin, i-au spus, o să clarificăm.” A aşteptat vreo două ceasuri, apoi au luat-o din sala de primire şi au dus-o într-o celulă: trebuiau să realizeze grabnic cifra de plan şi nu aveau destui angajaţi să-i trimită prin oraş, iar aceasta era aici! Şi invers, la Andrei Pavel, un leton de lângă oraşul Orşa, a venit NKVD-ul să -l aresteze; el însă, fără să deschidă uşa, a sărit pe fereastră, a izbutit să fugă şi nu s-a oprit până în Siberia Şi cu toatecă a trăit sub numele lui adevărat, şi din acte reieşea clar că este din Orşa, nu a fost niciodată închis, nici chemat de Organe, nici măcar bănuit de ceva. Căci există trei feluri de urmărire judiciară: unională, republicană şi regională, şi aproape pentru jumătate din cei arestaţi în timpul acelor epidemii nu s-ar fi anunţat o urmărire judiciară superioară celei regionale. Cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanţe întâmplătoare, cum ar fi denunţul unui vecin, putea fi lesne înlocuit cu un alt vecin. Oamenii care nimereau fortuit într-o razie sau într-un apartament-cap-cană, şi în acele clipe, aidoma lui A. Pavel, aveau curajul să fugă, înainte de primul interogatoriu, nu au mai fost căutaţi niciodată şi nici chemaţi în faţa vreunei instanţe; iar cei ce rămâneau, aşteptând să se facă dreptate, erau cu siguranţă condamnaţi. Şi aproape toţi, majoritatea covârşitoare, aveau aceasta comportare bicisnică, neajutorată, marcată de fatalitate.
Este, de asemenea, adevărat că NKVD-ul, în absenţa persoanei de care avea nevoie, lua de la rude o declaraţie că nu vor părăsi localitatea şi, fireşte, nu constituia o problemă mai pe urmă să facă formele pentru cei rămaşi în locul celui fugit.
Nevinovăţia generală zămislește pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja?
