Odilia RoşianuOdilia Roşianu
13.07.2017

Perechi (îndrăgostite?) în vacanță

Pe unde te uiți, pe unde te-ntorci, lumea vorbește doar despre vacanțe. Deh, e vară. Se cumpără noi costume de baie, prosoape de plajă, pantofi pentru bătut orașele Europei și trollere șic care vor arăta superb în poza tradițională din aeroport. Cei ce stau pe Facebook sunt cuprinși brusc de invidie pentru fericirea cuplurilor perfecte care, iată, au tot ce-și doresc, inclusiv o vacanță în țări străine. Ei știu deja că vor curge imaginile idilice în care protagoniștii vor apărea ori unul fotografiat de celălalt, ori amândoi într-un selfie romantic. E normal, până la urmă – fiecare dintre noi își dorește o poveste frumoasă și încearcă să și-o construiască. Sau să și-o confecționeze.

Ce se întâmplă însă la fața locului este, în cele mai multe cazuri, foarte diferit de basmul prezentat „pe scenă”.

Luna trecută am fost câteva zile la Veneția, orașul considerat „al iubirii”. Nu a fost nicidecum o călătorie romantică, dar asta nu a împiedicat-o să fie minunată. Foarte multe ore m-am plimbat singură, îmbătată de ceea ce vedeam, ceea ce trăiam sau auzeam – toate simțurile erau răscolite.

Nefiind scriitor, privirea mea nu s-a prea îndreptat asupra oamenilor sau a acțiunilor lor. Până în ziua când ochii mi-au căzut pe un cuplu care mergea în fața mea. El – înainte, ea, în spatele lui. Nu interacționau în niciun fel. Chipurile serioase păreau, de altfel, că nici nu observă mare lucru în jur. În dreptul Palatului Dogilor, situația s-a schimbat brusc, însă. Femeia a propus un selfie comun, cu monumentul, el a scos stick-ul dedicat și iată-i profilați pe obiectivul turistic, cu cel mai larg și mai îndrăgostit zâmbet de care erau capabili. Zâmbet care s-a stins imediat după ce a fost aleasă poza perfectă pentru a fi postată.

Din acel moment, am început să mă uit la perechile care mă înconjurau în orașul iubirii.

Iată-i pe cei doi tineri frumoși așezați la o masă pe care odihnesc două pahare de Aperol Spritz. Ambii sunt preocupați de telefoanele deștepte din mâinile lor, nu doresc nici măcar să împărtășească ceea ce văd acolo. Figurile sunt serios-plictisite, ușor imobile. În cele 10 minute cât i-am observat nu au schimbat niciun cuvânt.

Pe vapor, lângă mine, soț și soție în jur de 40 de ani. Ea turuie fără oprire. Mă-ntreb dacă el aude ceva – probabil că nu, s-a obișnuit în anii de căsnicie să simuleze ascultatul, în timp ce gândurile îi zboară, îi zboară… La coborâre, ea îi spune să stea nemișcat pentru a-l surprinde într-o fotografie de neuitat al cărei autor este chiar mândra nevastă. Ah, ce zâmbet șăgalnic își confecționează domnul și stăpânul ei!

Mă aflu în gondola pe care o împart cu încă două perechi din Spania, cred, după vorbă (după port, toți suntem la fel). Ca de obicei, mă detașez și încep să fotografiez clădirile vechi, parțial mucegăite, cu treptele lor care duc în apă. Țes povești cu fecioare ademenite de cavaleri la ceas de seară, pentru a se iubi măcar o dată. Realitatea din jur mă aduce repede cu picioarele de pământ. Nu pricep mare lucru din ce își spun membrii cuplurilor care-și petrec vacanța în patru, să nu se plictisească, probabil. Limbajul trupului face toți banii (mulți) pe care i-am dat pentru plimbarea cu ambarcațiunea străveche. Și gondolierul, firește. E o falsitate de mă apucă durerea de cap. Îmi pare rău că nu am posibilitatea să stau cu spatele pentru a nu vedea privirile tăioase dintre „ea și el” sau pe cele disprețuitoare dintre „ea și ea”. Acolo mocnește ceva, dar nu e vorba de îndrăgosteală. Poate, cel mult, un flirt pentru care se suportă reproșuri la greu în ceasurile de intimitate. Oricum, oamenii nu sunt inspirați să se sărute pe sub punțile pe unde trece romantica gondolă. Sau să se sărute, în general.

Seara este indiscutabil norocoasă. Muzicienii uneia dintre cafenele din Piața San Marco cântă melodii în toate stilurile, pe toate gusturile și, culmea, o fac și bine. O pereche de peste 65 de ani se ridică de la masă. Se iau de mână, pornesc spre ringul de dans și încep o salsa în aplauzele tuturor. Se uită ochi în ochi, iar picioarele li se mișcă de la sine, într-un ritm ce bate în amândoi la fel. Nu știu dacă sunt de o viață împreună sau au hotărât să-și cupleze singurătățile când au ajuns la o vârstă foarte matură. Fără îndoială, sunt singurii pe care-i percep ca pereche. Singurii care înțeleg Veneția și gândesc la fel.

Iar dacă nu ești ca ei, mai bine plimbă-te singur – va fi mai mult decât o singurătate (și o plictiseală) în doi.

(sursa foto: adevărul.ro)