Pelerinaj

„Scrisul este un pelerinaj spre cele mai tainice locuri din inima noastră”

(secvențe dintr-un interviu realizat cu scriitoarea Andreea Nanu)

• Retrospectivă la Tetralogia AnoTimpurilor
• Lansarea volumului Cartea cuvintelor chivot

Andreea Nanu: La Târgul de Carte „Bookfest”, unde am lansat, în mai 2015, cel de-al treilea volum al tetralogiei AnoTimpurilor, intitulat Insula Melc, Alex Ștefănescu m-a întrebat de unde vin ca scriitor. Nu a fost timp să răspund atunci, așa că o voi face acum. Răspunsul cel mai simplu și cel mai la îndemână ar fi: din Natură! Am crescut la țară într-un sat, Bogdănești. Am învățat să vorbesc și să citesc în grădina casei noastre, printre ierburi, cățărându-mă prin copaci, cutreierând dealurile și trecând apele învolburate ale râurilor. La mine „duhul cărții” s-a contopit întotdeauna cu „duhul naturii”, poate de aici și legătura firească pe care am făcut-o între anotimpuri și vârstele cărții…

Natura este, poate, singura parte a creației divine care nu imită. Un mic paradox, îndeobște cunoscut: omul, deși superior naturii, imită. Natura e ea însăși, egală cu sine. Deși ni se pare mereu aceeași, ea crește și sporește fără să imite. Eu așa simt când mă plimb prin grădină sau cutreier dealurile, așa trăiesc în viața mea de fiecare zi și tot așa scriu.

Sunt mulți scriitori care mă fascinează, dar atunci când încep să scriu, orice influență directă dispare… Când încep să scriu, pășesc în pagina goală ca atunci când mă trezeam singură, copil fiind, pe vreun deal necunoscut. Credeam că nu mai am repere pe drumul de întoarcere acasă. Dar vedeam casa în zare, știam unde trebuie să ajung. Pe drum, descopeream că totul, în jurul meu, are un rost precis: micile vietăți, iarba, florile, pomii – toate formau o arhitectură coerentă. De aici plăcerea grozavă de a-mi închipui arhitectura propriei mele cărți, casa mea interioară.

Dar știu că dincolo de o experiență individuală, există una mult mai mare și cuprinzătoare, universală, în care ne regăsim cu toții, fiecare în felul său, cu natura și cartea. Pentru că există un moment în viață, când copilul care suntem, ființa autentică, nealterată de convențiile societății și ale civilizației – omul Naturii adică – e înlocuit de omul Culturii. Școala, educația, chiar erudiția, în cazurile fericite, dizolvă în timp felul nostru natural de a fi. Așa se face că începem să trăim cultural. Or, în cazul meu, am rămas fidelă acelei naturi, una pe care o asociez cu paradisul copilăriei. De aceea nu pot imita, deși admir, firește, multe stiluri și mulți scriitori: Andrei Makine, Virginia Woolf, Thomas Mann, Marguerite Yourcenar, Turgheniev, Octavian Paler, Ana Blandiana… Pentru că cercul în care m-am format eu este cel al copacilor, al norilor, al păsărilor, al apelor și dealurilor. Când eram mică (la grădiniță, de unde evadam sistematic!), scriam în gând din vârful nucului de pe dealul nostru, spunându-i povești copacului de pe dealul vecin. Acum însă simt nevoia unor cenacluri literare, cum erau odată, în care să pot citi poveștile mele.

Teodora Stanciu: Cum s-a petrecut întâlnirea cu marile cărți?

Andreea Nanu: Știam deja să citesc când am intrat la școală. Nu sunt un caz singular. Era cea mai interesantă ocupație, dat fiind că cea mai mare parte din zi rămâneam singură acasă, părinții mei fiind profesori la școala din satul nostru. Citeam în aer liber. Ascultam muzică în aer liber, în special Monteverdi, Vespro della Beata Vergine, apoi preferații mei, în ordinea în care i-am descoperit: Beethoven, Brahms, Bach. Primisem câteva discuri vechi pe care le ascultam la pick-up, cu ușile casei larg deschise spre grădină. Îmi plăcea când sunetele muzicii se împleteau cu cele din natură, găseam mereu corespondențe. Corespondențe pe care le explorez în romanele mele. Aveam la dispoziție biblioteca părinților, dar adevărata revelație am avut-o printr-un … accident istoric, i-am putea spune. În 1990, imediat după Revoluție, am primit în sat vizita unor prieteni din Franța, care aduceau ajutoare umanitare. Cel mai important lucru pe care ni l-au dăruit au fost cărțile. Imaginați-vă un camion imens cu cărți!… Mama a organizat în scurt timp o bibliotecă franceză. Dar cărțile, nefiind bunuri perisabile, au așteptat o perioadă în cartoane, într-o cameră vecină cu cea din care se făcea distribuția celorlalte lucruri. Mama era singura din sat care știa limba franceză. Eu nu voiam să mă despart de ea nici o secundă, nu aveam voie, însă, nici să stau în calea celor mari, așa că mi-am petrecut acea vacanță de vară într-un siloz plin de cutii cu cărți. Mă cățăram pe ele până sus, le desfăceam pe rând. Am descoperit o întreagă colecție de reviste cu benzi desenate. De acolo am învățat limba franceză: deduceam din imagini ce înseamnă cuvintele. După câteva luni, puteam citi orice. „Bibliothèque Rose”, „Comtesse de Ségur”, „Bibliothèque Verte”, seria „Alice détective”, tot ce noi nu aveam, nici nu ne-am fi putut imagina, la vremea aceea. În acele cartoane l-am descoperit și pe Thomas Mann (cu toate că mama mi-l povestise deja), noul roman francez, Camus, Simone de Beauvoir, Sartre, Gide, André Maurois, Virginia Woolf… Am citit-o, mai târziu, în engleză și am înțeles câtă diferență poate face o traducere literară!

***

Teodora Stanciu: Romanele dumneavoastră au fost lansate … în ritmul anotimpurilor. E doar o coincidență?

Andreea Nanu: Ritmurile naturii sunt firești, însă ritmul culturii depinde de mai multe variabile. Cele mai importante sunt inspirația și munca asiduă cu textul. Vorbeam, la un moment dat, de lectura cărților lui Gaston Bachelard care mi-a arătat ce dimensiune poate să capete o reflecție pe marginea imaginilor poetice ale anotimpurilor. Fac referire la cărțile despre poetica spațiului, a pământului, a apei, a aerului… Pentru mine, aceste lecturi s-au regăsit în plăcerea cu care eu redescopăr, de fiecare dată, natura, ale cărei ritmuri le-am îmbrăcat, cu fiecare volum, într-o poveste.

Teodora Stanciu: De ce o tetralogie? Sub ce „zodie” va sta întregul proiect?

Andreea Nanu: Tetralogia este îmbibată de poezie și de muzică. M-am străduit să aduc laolaltă, în proiectul celor patru volume, poezia lucrurilor care ne înconjoară, esența lor de frumusețe, dar, firește, într-un cadru narativ, într-o poveste în care cititorii vor regăsi o proză de o anumită densitate epică, cu personaje conturate, cu atmosferă. Altfel aș fi scris poezie… De fapt, scriu poezie în formă de roman. Este posibil!… Substanța scrisului meu e dată de imaginile poetice, tocmai pentru că ele fac posibilă, așa cum minunat spune Gaston Bachelard, o comuniune simplă a sufletelor. Cred că de această comuniune are nevoie cel mai mult omul contemporan. Apoi, am optat pentru proză ca formă, fiindcă mi se potrivește relația de lungă durată cu cuvintele, ca să-l citez pe Amos Oz. O relație în care poți imagina amplu, construind, armonizând vocile personajelor, ca într-o mare orchestră, adunând firele poveștilor lor într-o tapiserie. Nu degeaba întreaga tetralogie stă sub semnul unei imagini simbolice, tapiseria Tauberilor, în care Iacob se luptă cu îngerul până la sfârșit, când personajele înțeleg că lupta se transformă în îmbrățișare, iar strânsoarea îngerului devine leagănul în care timpul Omului se odihnește în timpul lui Dumnezeu… O carte trebuie să aibă forța să-i descopere cititorului taina lucrurilor. Cred că scrisul e transfigurare și epifanie, e pelerinaj spre cele mai tainice locuri din inima noastră.

Teodora Stanciu: Din tetralogia proiectată de dumneavoastră ați publicat deja trei volume: Ziua cea mai albă, Numele ei era Uitare și Insula Melc. Cred că ar fi bine „să povestiți” chiar dumneavoastră conținutul fiecărui volum.

Andreea Nanu: În Ziua cea mai albă, cartea iernii, se regăsesc numeroase interioare, de case, și de personaje. Îmi place să cutreier străduțele Bucureștiului și să-i descopăr comorile ascunse, casele vechi, mai ales cele care încă adăpostesc colecții particulare și în care, de cum le treci pragul, simți prezența celor care le-au locuit, parfumul vremurilor de odinioară. Povestea de dragoste dintre Anna Moga, pianista, și Maxim Tauber, criticul și estetul, se oglindește în tapiseria luptei lui Iacob cu Îngerul; o moștenire de familie care ocrotește casa Tauber, casa cu păuni, și metafora vieții noastre. Ne luptăm fiecare cu propriul înger, instanța superioară care ne ocrotește și ne cheamă să ne câștigăm destinul, împlinindu-l. Un roman despre muzică, despre timp, despre memorie, despre alb ca metaforă a lucrurilor transfigurate. Cineva spunea că trebuie să aprindem un foc pe dinlăuntrul lucrurilor pentru ca ele să poată fi văzute în adevărul lor. Așa am învățat să folosesc cuvintele, de la părinții mei, de la soțul meu, care este muzician și diacon. Ziua cea mai albă este o carte a unei astfel de sublimări. Esențial rămâne faptul că încrâncenarea luptei se transformă, atunci când suntem pregătiți, în îmbrățișare – e felul meu de a-mi explica lumea. Trecerea de la încrâncenare la îmbrățișare se face prin cunoaștere, prin adevăr. Personajele sunt prinse în lupta de a afla adevărul despre ele însele. Cârligul prin care suntem atrași spre adevăr este frumusețea. Personajele caută adevărul, al istoriei, al vieții lor, dar caută și desăvârșirea estetică (Maxim în cartea pe care o va scrie, Anna în concertul lui Durand)…

Îmi place să spun că lupta lui Iacob cu Îngerul este și o metaforă pentru condiția scriitorului. Îngerul cuvintelor este unul foarte puternic și în lupta cu el trebuie să îți cucerești numele de scriitor.

În Numele ei era Uitare, al doilea volum al tetralogiei, cititorii vor regăsi o poetică a apei și a aerului, povestea continuându-se prin destinul lui Dan Vineș, partenerul de concert al Annei Tauber, și Lete, descendenta familiei Veroni. E o prezență-absență, această Lete, la fel ca primăvara, de altfel, un anotimp sub semnul transparențelor, al inefabilului. E greu să surprinzi în cuvinte chipul Letei, am încercat de multe ori să mi-o imaginez și am recunoscut-o, după multe căutări, în Speranța lui George Frederic Watts (Watts, 1886), pe care am și ales-o ca ilustrație a copertei. Lete ne apare diafană, imaterială, un personaj care pare să se alcătuiască din transparențele primăverii. Numele romanului ar fi putut să fie la fel de bine Numele ei era Speranță. Octavian Paler spunea, în Mitologii subiective, că în trecut se poate ajunge nu doar prin Memorie, ci și prin Speranță. Dar, ca și Lete, trebuie să trecem de proba de foc a memoriei pentru a ajunge la speranța care ne așteaptă la capătul călătoriei. Dintre toate personajele mele, Lete (Letiția Tauber, descendenta familiilor Veroni și Tauber) concentrează cel mai mult în ea ideea de inefabil. Lete mi-a oferit prilejul unei pledoarii pentru tot ce nu poate fi spus în cuvinte. Inefabil mă face să mă gândesc la apariția imaterială a Letei care, la fel ca primăvara, ascultă de alte ritmuri, lente, tainice și imperceptibile, ale unui anotimp tânăr care se naște din dezghețul iernii. Dezghețul apelor e dublat de dezghețul memoriei.

Toate poveștile acestui roman se topesc într-una singură, totul se reduce, ca într-o compoziție muzicală, la un singur fir, la o întrebare esențială: Ce înseamnă suflet? De răspunsul nostru la această întrebare depinde celebrarea adusă Vieții.

Teodora Stanciu: La Bookfest, mai 2015, s-a lansat al treilea volum, vara, intitulată Insula Melc. Ce sugerează metafora din titlu?

Andreea Nanu : „Vara melcată”, cum frumos spunea Dan C. Mihăilescu la evenimentul lansării, este inspirată de călătoriile mele reale (dar și imaginare, ca în orice roman de ficțiune!) la Ierusalim, Roma și Atena. Romanul se construiește în jurul unei imagini simbolice: o insulă în formă de melc, un labirint oniric în care Anna Tauber revizitează peisajele și dramele copilăriei.

Metafora din titlu inspiră chiar structura romanului: Trupul, Cochilia și Marea, cele trei luni de vară corespunzând călătoriilor la Ierusalim, Roma și Atena. Călătoriile lui Maxim și Anna Tauber se deschid sub semnul Trupului, la Ierusalim, pentru că Ierusalimul se cere cunoscut întâi de toate prin simțuri; orașul te invită să miroși aromele încărcate ale Orientului, să atingi pietrele arse de soare și zidurile vechi… Apoi Cochilia, la Roma, fiindcă cetatea vechii Rome se aseamănă cu o cochilie în care supraviețuiesc ecourile lucrurilor de demult. Și în final Marea, la Atena. Grecia mi-a rămas în amintire ca un tărâm al mării, al stâncilor albite de soare și de trecerea timpului. La malul mării (o metaforă pentru țărmul istoriei!) se oprește cochilia aruncată de valuri. La țărm se încheie și călătoria personajelor mele care se gândesc cu nostalgie la trecut, încercând totodată să își imagineze viitorul… Interesant este că și pentru mine acest roman s-a transformat într-o insulă în care am călătorit scriind, pentru că, dincolo de plăcerea cu care descopăr locuri noi, sunt un călător însetat de imaginar, explorările mele se desăvârșesc în imaginar. Mi s-a confirmat nu o dată faptul că imaginația nu falsifică, ci dimpotrivă, potențează realitatea. E un alt fel de a spune că natura are nevoie să fie dublată de Cultură.

Sunt onorată de cea mai recentă cronică la Insula Melc, scrisă de Alex Ștefănescu și apărută în România literară, intitulată foarte sugestiv, Parfum de cultură. Incursiunea mea în istoria parfumurilor e pretextul pentru o descindere în miresmele ascunse ale lucrurilor. Fiecare scriitor are un mecanism fin care-i pune în mișcare imaginația. O mare bucurie mi-a oferit doamna Ana Blandiana când a identificat cu multă finețe acest mecanism al meu: palimpsest, spunând despre scrisul meu, că „atunci când zgârii oricât de puțin marginea literelor, descoperi că este vorba de un palimpsest în care poți să cobori pe diversele straturi ca pe niște trepte spre adânc.”

Despre al patrulea volum al tetralogiei voi vorbi la timpul apariției lui.

Teodora Stanciu: La Târgul de Carte Gaudeamus (18-22 noiembrie 2015), lansați o carte care nu face parte din Tetralogia AnoTimpurilor.

Andreea Nanu: Da, este o carte cu povești, din lumea veche a satului, văzută prin ochii copilului care am fost (și am rămas!), o carte ca o chemare euharistică, să ne împărtășim din lumea de odinioară, care și-a păstrat, pentru mine, taina întreagă. Poate că așa îi ajut pe cititori să înțeleagă mai bine lumea în care trăim acum. Titlul este Cartea cuvintelor chivot, pentru că fiecare povestioară e alcătuită în jurul unui cuvânt care a păstrat, din copilărie, emoția unei întâmplări, a unei descoperiri pe care am regăsit-o apoi, la vârsta adultă. Volumul va include fotografii de epocă, din arhiva familiei noastre, de la sat și de la oraș, din târgușoarele de provincie de altădată. Din fericire, am păstrat o colecție foarte interesantă. Veți descoperi o lume a cărei imagine am încercat să o păstrez nealterată în mici frânturi de viață, așa cum rămâne o insectă prizonieră într-o picătură de chihlimbar pe scoarța unui copac. Fiecare extrage de acolo ce poate și ce îi place. Important e ca mesajul universal al copilăriei să găsească o cale spre inima fiecăruia.

***

Lansare de carte: Cartea cuvintelor chivot

(editura Eikon, Gaudeamus 2015)

Editura Eikon vă invită la lansarea ultimei cărți a scriitoarei Andreea Nanu, Cartea cuvintelor chivot, în cadrul Târgului de Carte GAUDEAMUS.

Lansarea va avea loc sâmbătă, 21 noiembrie, orele 18.00, la standul ed. EIKON (ROMEXPO, pavilionul central, parter 18).           

Invitaţi, alături de autoare: Alex. Ștefănescu, Christian Crăciun, Teodora Stanciu.

Moderator: Valentin Ajder, editorul Eikon.

„Andreea Nanu face un gest nobil: își salvează – prin intermediul scrisului − amintirile din copilărie. Este o formă de a se împotrivi uitării și mortificării. Este o acțiune antientropică, asemănătoare cu acțiunea însăși de a trăi.

Andreea Nanu face parte dintre foarte puținii scriitori de azi care știu să povestească. Ea nu descrie cu o exactitate prozaică stări de lucruri de altădată și nici nu inventează întâmplări care să o așeze într-o lumină favorabilă, ci pune acele accente datorită cărora realitatea devine expresivă.

Cartea s-ar fi putut intitula și Tentativă de zbor. Ceea ce Andreea Nanu – însoțită de prietena ei – a încercat zadarnic în copilărie, deschizându-și brațele asemenea unor aripi, reușește azi, folosind ca vehicul scrisul. Talentul ei literar o ridică deasupra realității banale, o ajută să călătorească și în timp, pentru a-și revedea de la mare înălțime copilăria.

Este o survolare a prozei vieții de fiecare zi, o călătorie de vis, la care numai scriitori cei mai înzestrați au acces. ”

Alex. Ștefănescu

Inima fiecărui om este un chivot de preț în care se păstrează amintirile unei vieți. O zi obișnuită rămâne un abur ușor care se risipește odată cu asfințitul sau dimpotrivă, poate să devină o salbă de „veșnicii” înțelese ca tot atâtea șanse de a eterniza o întâlnire neașteptată, un peisaj frumos, un chip drag, grație puterii transfiguratoare a Memoriei.

Andreea Nanu