Pași spre absolut

Germania, duminică seara. Zâmbitori și liniștiți, oameni de toate vârstele se îndreaptă spre o nouă întâlnire cu muzica. Mulți dintre ei se cunosc, se salută, schimbă câteva cuvinte și apoi, împreună, pășesc spre locul evenimentului. O ușoară senzație de întoarcere în timp, când lumea nu avea televizor, Netflix sau telefoane inteligente, iar multe dintre seri se petreceau la teatru, la concerte ori recitaluri. Sau și mai departe, în vremurile când saloanele unor elegante palate găzduiau muzicieni talentați, interpretarea acestora fiind urmată de multe discuții profesioniste și, în același timp, sensibile.

Pe 22 mai a.c., la Löwer-Saal, din Haßloch, a avut loc concertul cvartetului LUPOT, format din Andrei Rosianu, la vioara I [Prim Concertmaestru al Orchestrei Teatrului Național din Mannheim], Susanne Phieler, la vioara a II-a [Prim Violonistă în Orchestra Teatrului Municipal din Heidelberg], Stephanie Phieler, la violă [Violistă în Orchestra Teatrului National din Mannheim], și Martin Voigt la violoncel [Şef de Partidă (violoncel) al Filarmonicii Germane din Rhenania-Palatinată], cvartet care a susținut un recital de succes și în România, la Ateneul Român din București, în toamna anului 2014. Numele cvartetului provine de la vioara pe care cântă Andrei Rosianu, creată de faimosul Nicolas Lupot, supranumit „francezul Stradivarius”, recunoscut pentru măiestria sa. În anul 1813, Lupot a devenit lutier la capela imperială a lui Napoleon, transformată în 1815, odată cu restaurarea monarhiei franceze, în capelă regală.

Programul ales de formația de cameră a constat în: „Cvartetul violet” nr. 1 KV 575 de Wolfgang Amadeus Mozart, primul dintre cvartetele prusace, compuse la cererea regelui de atunci al Prusiei, Frederick William al II-lea, și Cvintetul în la major op. 47, după Sonata Kreutzer în la major, pentru vioară și pian, de Ludwig van Beethoven, invitată fiind violoncelista Linda Heiberga, din Letonia.

Kammermusikverein „Ars Sonandi” (Societate de Muzică de Cameră), sub auspiciile căreia s-a organizat acest concert, este, așa cum sugerează și numele acesteia, o societate care susține din toate punctele de vedere muzica de cameră, iar membrii săi sunt, în egală măsură, atât muzicieni, cât și iubitori ai acestei arte. Clădirea în care a avut loc concertul a fost cumpărată când se afla într-o stare deplorabilă și, prin dăruirea celor care fac parte din societate, a ajuns să îndeplinească toate criteriile solicitate pentru a fi atât sigură, dar și atractivă. Iar sala de concerte în sine, cu o capacitate de 500 de locuri, asigură o sonoritate perfectă.

Prima piesă a concertului, după cum a scris cronicarul muzical din Haßloch, chiar a doua zi după eveniment, pare uneori „o conversație de după-amiază, la cel mai înalt nivel, între patru persoane care schimbă idei, pe cele șaisprezece corzi ale instrumentelor lor”. Dincolo de nivelul tehnic excelent, așteptat de la niște adevărați profesioniști, s-a simțit inteligența și implicarea intensă în fiecare „replică”, înțelegerea profundă a fiecărei note, care poate scăpa ușor, fără o atenție susținută și un simț muzical ieșit din comun. Dialogul celor patru instrumente, pe alocuri surprinzător și întotdeauna fermecător, a incitat publicul și, zic eu, l-a făcut, poate, să-l privească pe Mozart și cu alți ochi, mai pătrunzători.

Sonata Kreutzer în la major, pentru vioară și pian, dedicată de Beethoven violonistului francez Rodolphe Kreutzer, care concertase și la Viena, cu un mare succes, este deja foarte cunoscută iubitorilor de muzică din toată lumea. Transpunerea acesteia pentru cvintet cu două violoncele este, poate, mai puțin populară – nu se cunoaște cine este autorul, deși se bănuiește că ar fi fost chiar Beethoven însuși. Interpretarea realizată de cvartetul LUPOT, alături de violoncelista Linda Heiberga (studentă la Universitatea de Muzică din Mannheim), s-a dovedit copleșitoare și noi, toți cei din sală, am stat cu sufletul la gură până la cea din urmă notă. Indiscutabil, o piesă de o mare dificultate tehnică și necesitând o înaltă virtuozitate, aceasta a demonstrat încă o dată calitățile complexe, tehnice și emoționale, ale celor cinci instrumentiști. În condițiile în care cel care a transformat partea de pian a realizat o armonie perfectă, stabilită între patru instrumente – vioara a II-a, viola și cele două violoncele –, practic aproape toată partitura solo originală a fost preluată de umerii prim-violonistului, Andrei Rosianu, care ne-a dăruit o interpretare fascinantă, răscolitoare și, în același timp, rafinată. Tensiunea de pe scenă a cuprins întreaga sală, inclusiv în momentele când atmosfera părea că se mai liniștește și că ar fi nevoie ca publicul să respire. A fost imposibil s-o facă, mai ales privindu-i pe cei cinci instrumentiști înlănțuiți de muzică, de schimbări de dispoziții, de întrebări, într-o adevărată furtună a simțirii și a gândirii, imprimate de Beethoven, cel care se autointitula „proprietar de creier”.

La ridicarea de final a arcușurilor, într-o unică secundă de liniște, s-a auzit răsuflarea precipitată a tuturor celor prezenți, care și-au descărcat întreaga energie, aflată la cote maxime, în ropote îndelungi de aplauze. Fiecare clipă a acestui concert a reprezentat un pas spre absolut.

***

M-am născut în sunete de vioară, iar acelea îi aparțineau fratelui meu. L-am auzit interpretând piese simple, apoi din ce în ce mai grele, aproape imposibile pentru vârsta la care le cânta; ore întregi de studiu, de analiză, de ascultat alți interpreți. Firește, este instrumentul meu preferat, singurul care îmi merge direct la suflet. Dar asta se întâmplă doar atunci când instrumentistul este bun – nu cred că poate fi ceva mai cumplit decât un violonist, un cordar, în general, care să cânte prost. Totul se transformă într-o agonie din care nu mai știi cum să scapi.

Însă dincolo de asta, m-am născut și am trăit în sunetele unui anumit violonist. Sunet pe care îl pot recunoaște imediat, dintr-o mie de viori, fără nicio exagerare. O singură dată am crezut că m-am înșelat, când am deschis Radio România Muzical chiar în mijlocul unei piese și am înlemnit, spunându-mi: „Ăsta este sunetul lui Andrei… Nu se poate…”. Din fericire, nu mă înșelasem – la final, i-am auzit numele și m-am liniștit. Am spus că îi recunosc sunetul dintr-o mie? Nu e chiar așa – i-l recunosc din toate viorile care există pe acest pământ.

Poate de aceea un cititor circumspect va crede că în cuvintele de mai sus am fost subiectivă, având în vedere că primul violonist al cvartetului LUPOT este fratele meu. Și ar fi foarte greu să-l conving pe acel sceptic de adevărul spuselor mele.

Se spune că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte. Poate așa e, dar cu siguranță un sunet înseamnă mai mult decât o mie de imagini. De aceea, pentru a vă convinge, nu trebuie decât să ascultați cvartetul LUPOT, în înregistrările pe care le las la link-urile de mai jos – prima, din concertul de la Ateneul Român, din 2014, iar a doua, de pe cel mai recent cd înregistrat, care include cvartete de Beethoven și Dvořák..

Bucurați-vă de sunetele muzicii, mai ales în această lume care, de cele mai multe ori, este atât de gri!

Fragment din concertul Cvartetului LUPOT de la Ateneul Român, octombrie 2014:

Pagini interpretate de membrii cvartetului LUPOT pe cel mai recent cd al lor:

https://lupotstringquartet.hearnow.com/beethoven-dvo%C5%99%C3%A1k-string-quartets