Pariul câştigat cu… Teatrul

A absolvit  Institutul de Artă Teatrală și Cinematografiă, promoția 1963, la clasa profesorilor Ion Șahighian și David Esrig, și imediat a fost remarcată de regizorul Savel Stiopul. El a venit la masa ei în restaurantul Continental şi i-a cerut să dea o probă pentru un film al său. Filmul nu s-a mai făcut, dar proba i-a fost arătată lui Liviu Ciulei, care căuta o interpretă pentru rolul Ana, din „Valurile Dunării’. Pe atunci, Irina Petrescu (19 iunie 1941 – 19 martie 2013) avea doar 17 ani.

Deși a interpretat roluri memorabile în cinematografie („Dincolo de pod” al lui Mircea Veroiu, „O lumină la etajul X„, în regia Malvinei Urşianu, „Hotel de lux” (1992) al lui Dan Piţa  și mai recent coproducția Israel-Germania-Franța „Misiunea directorului de resurse umane” (2010), teatrul a fost marea ei iubire și a rămas o fidelă actriță a Teatrului Bulandra din București.

„Marinele Ţepuş.: Aveţi regretul că nu aţi interpretat roluri care vi s-ar fi potrivit?
Irina Petrescu : Da. Toată studenţia mi-am dorit să joc Cehov şi Ibsen. Abia târziu, încoace, am jucat, la Televiziune, un rol în Stâlpii societăţii. Cu o distribuţie minunată: Gina Patrichi, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Traian Stănescu… Şi am jucat, în Unchiul Vanea, rolul Mariei Vasilievna, mama unchiului Vanea. Împreună cu Mariana Mihuţ, l-am invitat pe Victor Anagnoste, soţul Ginei Patrichi, la premieră. Este un mare iubitor de teatru şi un excelent critic, la modul colocvial, desigur. Şi, şugubăţ, ne-a întrebat care o joacă pe aia frumoasă şi care pe aia urâtă. Râzând, i-am spus că îl lăsăm să descopere singur. Şi a aflat că cea urâtă era interpretată de minunata Andreea Bibiri, iar cea frumoasă de talentata Ioana Macaria. Iar noi… eram două babe: o doică şi o mamă! În facultate, mi-am dorit să joc Sonia. Şi mi-am mai dorit să joc, într-o piesă la mare modă pe-atunci, Tragedia optimistă, în care aş fi vrut să interpretez rolul Femeii-comisar. Pentru că aveam şi o teorie asupra faptului că ea trebuia să conducă nu prin masivitate şi glas tunător, ci prin fragilitate, care supune agresivitatea animalului revoluţionar, prin raţionament… Nu sunt, totuşi, actriţa prin definiţie. În teatru, joc orice mi s-ar oferi cu mare plăcere (spre deosebire de film). În teatru, n-aş fi bănuit că pot juca Lena. Nici Viola, din A douăsprezecea noapte, pe care am început-o cu Aureliu Manea. Am avut această enormă şansă de a-l cu­noaşte pe Rică Manea… În Institut, cât am fost studentă, am făcut foarte mult film. Şi atunci, studiul meu la clasă era văduvit de timp. Aşa că am jucat un singur rol. În anul I, se făceau exerciţii şi monologuri, în anul al II-lea, dramatizări, şi în anul al III-lea şi al IV-lea, se făceau acte întregi şi, la final, un spectacol. Am început cu un mo­nolog din Ifigenia în Aulida de Euripide, am continuat cu un act din Ifigenia şi am absolvit tot cu Ifigenia, plângînd, vreme de patru ani, la pieptul lui Agamemnon. Maestrul Şahighian, pentru a-mi oferi, totuşi, posibilitatea de a prezenta şi un alt registru, mi-a dat un intermezzo comic, care avea loc în pauza spectacolului Cei trei gemeni veneţieni (cea de-a doua producţie de final a clasei noastre). Era un fragment de commedia dell’arte, cu o Colombină şi un soi de Arlechin, jucat de bunul meu coleg, Sică Barosanu, care nu se mai află printre noi. Trebuia să facem nişte personaje complet idioate. Eram ajutaţi şi de machiaj, şi de costume şi am avut mare succes.
M.Ţ.: Ce v-a adus mai multe împliniri, teatrul sau filmul?
I.P.: Greu de spus. Filmul a sosit, pentru mine, pe neaşteptate, ca un basm. Totul mi se părea a fi un miracol… În vreme ce teatrul era ceva teribil de greu. Nu ştiam să pronunţ, mâncam finalurile de cuvinte, nu ştiam să respir. Aceste lucruri a trebuit să le învăţ, cu efort, cu trudă. Nu sunt o actriţă pur sânge. Nu aş muri dacă nu aş juca, nu mi-am dorit roluri pe care le primea altcineva, nu am avut nici măcar acea invidie profesională, pozitivă, care te împinge spre o competiţie reală. Cred că marele meu dar rămâne faptul că ştiu să ascult; e un dar pe care l-a ­descoperit, la mine, maestrul Şahighian. Să ascult pe scenă. Să ştii să-ţi asculţi partenerul. Şi în viaţă sunt foarte mulţi oameni care vorbesc, vorbesc, vorbesc… la nesfârşit. Spun lucruri, în cea mai mare parte, interesante, dar nu-i interesează dacă sunt ascultate. Vorbesc pentru plăcerea lor de a emite sunete, idei sau ­pentru plăcerea de a se asculta pe sine. Or, în teatru, un personaj care vorbeşte fără adresă, este părăsit de public. Spectatorii trebuie să simtă că actorul li se adresează. Tot de la profesorul meu ştiu că trebuie să înţelegi perfect ceea ce spui, nu doar să rosteşti cuvinte, ca să poţi capta şi reţine atenţia publicului. Altfel îl pierzi, chiar dacă nu părăseşte sala. Rămâne numai cu zumzetul şi se îndepărtează. Şi, tot de la maestrul Şahighian, am învăţat că teatrul este, în egală măsură, a arăta şi a ascunde. Tot ceea ce este misterios atrage interesul şi nevoia de a găsi ­mijlocul de a-l descifra.”

(extras de interviu regăsit în revista teatrul-azi.ro, consemnat de Marinela Ţepuş)

Imagini de pe larevista.ro