Paradisul meu, iubitul meu!

Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire. (…)

Femeia: una dintre cele mai cunoscute scriitoare din epoca victoriană lovită crunt de boală la vârsta de 15 ani şi cu coloana afectată, o invalidă care îşi petrecea timpul retrasă în camera ei scriind poezii, neobişnuită cu compania bărbaţilor atrăgători, o combinaţie de fragilitate şi talent poetic care l-au determinat pe tatăl ei să devină exagerat de protector.

Bărbatul: poet boem, talentat, un obişnuit al saloanelor de societate.

Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt înainte de a se vedea, prin intermediul scrierilor fiecăruia. Ea, Elizabeth Barrett (6 martie 1806 –  29 iunie 1861), 39 de ani, și el, Robert Browning, cu şase ani mai tânăr, ajung să se cunoască. Se îndrăgostesc cu adevărat unul de celălalt, fata reuşind să-şi vadă visul împlinit. A reușit să treacă peste neîncrederea în farmecele sale de femeie, iar el a văzut dincolo de invaliditatea ei, admirându-i talentul şi sensibilitatea ei. Prin căsătoria lor, cei doi au sfidat toate prejudecăţile vremii.

Boala o urmăreşte pe tot parcursul vieţii, dar dragostea puternică dintre cei doi reuşeşte să întoarcă orice prognostic al medicilor. În ciuda sănătăţii şubrede şi a vârstei oarecum înaintate, în anul 1849, la 43 de ani, Elizabeth dă naştere unui fiu, Pen. Din iubirea lor s-au mai născut poeme de dragoste de neuitat. În 1850, lui Barrett i-a fost publicată cea mai cunoscută carte de poezii. „Sonetele portugheze”, o serie de 44 de sonete care stau mărturie a iubirii ei faţă de Robert, care îi spunea „mica mea portugheză“ din cauza pielii închise la culoare. În unele dintre scrisori, ea i se adresa cu „Robert al meu, paradisul meu, iubitul meu!“. Chiar dacă acestea sunt cele mai cunoscute, ele nu sunt singurele poeme din opera autoarei; lor li se alătură Ferestrele casei Guidi, Poeme înainte de Congres, Aurora Leigh.

(…) Şi te iubesc cu zilnica iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate –
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.

Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! – şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.

După moartea tatălui, boala i s-a reactivat, iar pe 29 iunie 1861 moare în braţele iubitului ei.

Iubirea lor a inspirat-o chiar și pe maestra romanului modern, Virginia Wolf, o mare iubitoare de animale, să scrie o biografie mai puţin obişnuită, cea a unui cocker spaniel, Flush, câinele poetei, martor al iubirii dintre Elizabeth şi Robert.

Imagini de pe fondazione-delbianco.org