Păi, ce, asta este viaţă?

Scriitor şi umorist român, urmaş de seamă al lui Tudor Muşatescu, Vlad Muşatescu (4 mai 1922 – 4 martie 1999) avea să-şi dovedească măsura talentului moştenit din familie, prin scrieri vesele atât pentru copii cât şi pentru adulţi, parodii poliţiste, cele mai multe scrise la persoana întâi şi având drept sursa de inspiraţie chiar viaţa autorului.

„- Cum e viaţa dumneavoastră la Găgeni?

– Păi, ce, asta este viaţă?

– Spuneţi-mi una-alta despre întâlnirile pe care le-aţi avut de-a lungul anilor cu personalităţi literare…

– Relativ la întâlnirile mele cu marile figuri ale literaturii am scris şi publicat, până acum, patru volume de Memorii aproximative. La „Cartea Românească” (1982-1989). Vor mai urma. Însă cu titluri schimbate, de la volum la volum. Primul tom a apărut în foileton la SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scînteii tineretului”, n. D.H.), sub direcţia lui Ion Cristoiu. Datorită succesului, Editura a ţinut neapărat să-l tipărească sub formă de carte. Atunci am fost nevoit să-i zic Aventuri aproximative. Fiindcă „sinistra” se apucase şi ea să-şi scrie memoriile (în intenţie), la al patrulea volum, tov. Dulea sau ceva pe-aproape, de la Consiliul Culturii, m-a chemat şi mi-a declarat că noi, românii, nu suntem un popor de aventurieri. Şi că să-i dau imediat, pe loc, alt titlu. Şi i-am propus Oameni fără bună credinţă. Avertizându-l că vor mai fi încă două părţi, respectiv Oameni de rea credinţă şi Oameni fără credinţă. A rămas cu gura căscată şi m-a întrebat: „Dom’le, tovarăşe, matale eşti zdravăn la cap?” L-am lămurit imediat: „N-aş prea zice! Mai ales că-s scriitor, başca şi umorist pe deasupra…” A dat din cap anunţându-mi: „Dom’le, la volumul al doilea, ăla cu ăi de rea credinţă, vii la mine să mai stăm de vorbă. De-oi mai fi pe-aici, sau, în cel mai rău caz, la C.C.!”  N-a mai fost nici „un rău caz”. Venise revoluţia din ’89.

– Presupun că l-aţi cunoscut pe Tudor Muşatescu destul de bine. Cum era el, omul?

– Bineînţeles că l-am cunoscut. Şi încă bine. Doar îmi era unchi de-al doilea, fiind văr primar cu tata. Ca om era formidabil. Ca scriitor şi mai şi!…

– Sunteţi în posesia unei reţete a succesului?

– Pentru mine nu există decât ceea ce am primit. Nu-s dotat cu darul fabulaţiei sau al plăsmuirii! Ce să fac? Mai sunt şi alţi mari scriitori asemeni mie, care au trăit şi-au scris despre ce au văzut, decât sugându-şi subiecte din degete. Vezi, bunăoară, Fiodor Mihailovici Dostoievski, Emile Zolá, W.S. Maugham. Deosebirea dintre mine şi dânşii nu-i decât una singură: Au câştigat bani grei din truda talentului lor, pe când eu câştig praful de pe tobă. De-aceea mi-s şi-acum „director de onoare” la publicaţia Jurnalul de Prahova.  Deşi, fie vorba între noi, aş fi preferat să fie invers. Să fie W. S. Maugham director de onoare la „Jurnalul de Londra”, iar eu să locuiesc pe Coasta de Azur, să am 92 de ani şi să-mi scriu romanele în continuare. Aşa cum i s-a întâmplat domniei-sale. Fără să deie vreo şpagă editorilor, ca să fie tipărit. Mă rog, fiecare cu norocul lui. Unii-s directori, alţii milionari.”

(fragment de interviu realizat de Dumitru Hurubă şi publicat în România Literară, nr.51/2002)

Imagine de pe cartile.ro