Opera l-a devorat

Oricând e prea devreme să îţi spui că e prea târziu să fii fericit. – Jean Cocteau

Parizian prin naştere şi, aşa cum chiar el declara: prin vorbire, educaţie, idei şi obiceiuri, Jean Cocteau (n. 5 iulie 1889) provenea dintr-o familie care aparținea burgheziei pariziene, cultivată, bogată, interesată de muzică, de pictură şi de literatură. Acoperind o gamă largă de activităţi, toate în domeniul artei şi culturii, Cocteau a fost poet, libretist, romancier, actor, cineast şi pictor. Debuta la 19 ani cu volumul de poezie Lampa lui Aladin, dar perioada imediat următoare Primului Război Mondial este cea în care Cocteau intră în contact cu lumea teatrului, prin intermediul trupei Ballets Russes, atunci sub conducerea lui Serghei Diaghilev.

Între anii 1916 şi 1917, Cocteau pătrunde în lumea artei moderne care se năştea la Paris; în cartierul boem Montparnasse, a cunoscut pictori ca Pablo Picasso şi Amedeo Modigliani şi scriitori precum Max Jacob şi Guillaume Apollinaire. *

Cam în aceeaşi perioadă îl cunoaşte pe viitorul poet şi romancier Raymond Radiguet, atunci în vârstă de 16 ani, un tânăr genial care pleda pentru simplitatea şi claritatea clasică, calităţi care aveau să devină caracteristice şi scrierilor lui Cocteau. În momentul în care Radiguet moare, în 1923, la numai 21 de ani, Cocteau resimte acest lucru foarte puternic, durerea provocată de pierderea prietenului şi confidentului său transformându-l într-un dependent de opium. Internat la clinica Saint-Cloud, pentru dezintoxicare, va scrie în doar șaptesprezece zile faimoasa carte Les Enfants terribles (Copiii teribili). Şi tot aici ţine un jurnal, publicat în 1930.

Într-o căutare asiduă de a explora teritorii care să-l apropie de artă sub cât mai multe şi profunde forme, Cocteau creează primul său film, Sângele unui poet, un „jurnal” aproape intim, cu teme care la vremea aceea păreau obscure şi şocante.

La începutul anilor 1930, Cocteau a scris ceea ce este considerată a fi capodopera sa, Maşina infernală, ce tratează, într-un mod specific, tema lui Oedip, pentru ca în anii 1940 să se întoarcă la cinematografie, întâi ca scenarist, apoi ca regizor pentru Frumoasa şi bestia (o povestire fantastică bazată pe basmul cu acelaşi nume) şi cu Orfeu (1949).

În domeniul graficii a decorat în 1950 Villa Santo Sospir din Saint-Jean-Cap-Ferrat şi a început o serie de lucrări importante: fresce pictate în clădirea primăriei din Menton, în capela Saint-Pierre din Villefranche-sur-Mer şi în biserica Saint-Blaise-des-Simples din Milly-la-Foret, lucrare rămasă neterminată la momentul decesului artistului, la vârsta de 74 de ani, dar continuată de fiul său adoptiv, pictorul Edouard Dermit.

Scârbit de literatură, am vrut să depăşesc literele şi să-mi trăiesc opera. Rezultă că opera mă devorează, că ea începe să trăiască şi că eu mor. De altfel, operele se împart în două: cele care te ţin în viaţă; cele care ucid. – „Opium. Jurnalul unei dezintoxicări”

(traducere: Luminiţa Brăileanu)

Imagini de pe: tracytwyman.com

*informaţii de pe: istoriiregasite