Omul pasiunilor

Scriitor, profesor, scenarist, Erich Wolf Segal (16 iunie 1937 – 17 ianuarie 2010) se naşte în Brooklyn, New York City, în familia unui evreu rabin care spera ca fiul să îi calce pe urme. Erich îşi va urma, totuşi, pasiunea pentru literatură şi va preda limbi clasice la Harvard, Yale şi Princeton, iar,  în acelaşi timp va colabora şi ca scenarist pentru mai multe filme, printre care şi Yellow Submarine al trupei The Beatles.

Ceea ce îl va face cunoscut pe plan mondial va fi romanul „Love Story”, ce a fost adaptat şi transpus pe ecran în filmul cu titlu omonim și a avut parte de 7 nominalizări la Oscar. În ciuda finalului său tragic, filmul s-a bucurat şi se bucură încă de un succes foarte mare, fiind considerat cel mai romantic film al tuturor timpurilor.

„Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de 25 de ani care a murit?

Că era frumoasă. Şi inteligentă. Că-i plăcea Mozart şi Bach. Şi The Beatles. Şi eu. Într-o zi, când mă înnebunise mai mult decât de obicei cu aceste preferinţe ale ei, am întrebat-o care era în definitiv ordinea. Mi-a răspuns cu un surâs: „Alfabetică”.  Zâmbeam şi eu pe atunci. Când stau acum să mă întreb, nu ştiu dacă în ordinea ei alfabetică ţinea cont de numele meu sau de prenumele meu: în primul caz, aş fi venit după Mozart; în al doilea, undeva între Bach şi The Beatles. Oricum, nu eram cel dintâi, ceea ce, dintr-un motiv stupid, mă cam scotea din sărite: fusesem deprins de mic cu ideea că trebuie să fiu întotdeauna primul la toate. Moştenire de familie, dacă puteţi pricepe una ca asta.

În semestrul întâi al ultimului an de colegiu, luasem obiceiul să frecventez sala de lectură a bibliotecii Radcliffe. Şi nu doar aşa ca să mă aflu în treabă: recunosc că nu mă omoram cine ştie ce cu studiul şi că-mi plăcea destul de mult să-mi plimb privirile peste tot prin jur. Dar sala de la colegiul Radcliffe era liniştită, nu mă ştia nici dracu’, iar cărţile de care aveam nevoie erau mult mai puţin solicitate. Într-o zi – în ajunul nu ştiu cărui examen de istorie – nărav endemic la Harvard, nu catadicsisem încă să consult nici măcar primul titlu de pe lista bibliografiei obligatorii. M-am îndreptat aşadar foarte ţantoş spre biroul custodelui, cu gândul la un anume tom în care îmi puneam toată speranţa ca să mă scoată din încurcătură a doua zi. Erau de serviciu două puştoaice. Prima, o lungană nesemnificativă, gen campioana de tenis, cealaltă, o ochelaristă gen şoricel. Am optat pentru cea din urmă.”

Imagini de pe: unsworth.unet.brandeis.edu