Ochii – două semne de întrebare

Unui romantic precum Geo Dumitrescu (17 mai 1920 –  28 septembrie 2004) nu i-a fost greu să se impună în lumea literară încă din primul an de studii la Facultatea de Litere şi Filosofie. Debuta la doar 21 de ani, cu placheta numită Aritmetică, dar următorul volum, Libertatea de a trage cu puşca, apărea abia după cinci ani, conţinând poeme scrise de-a lungul anilor 1940-1943.

Şi-a dedicat, încă din tinereţe, mult timp şi pentru meseria de gazetar, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare și reviste literare, printre care „Flacăra”, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat și la alte publicații, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața românească” și continuând cu revistele „Contemporanul” și „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susținută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanților.

Portret

Acum pictez un tablou mare –

vreau să-mi fac un autoportret.

Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,

aici, creierul – un aparat sacru şi concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,

aici în colţ o să-mi pictez gândurile –

o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, indefinitiv),

sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul.

Două aripi vor fi probabil şi urechile,

fruntea cutată – o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roşie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte …

***

Romantism

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul!

prietene, versul e otravă şi pâinea e scumpă şi rea;

altădată şedeam de vorbă şi scuipam

şi nu ne părea rău că timpul trecea.

Astăzi, în birou e prea frig şi oamenii sunt uscaţi şi galbeni –

fiecare e plin de milă şi toţi au un gând meschin.

Nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor

şi ca să te mai îmbeţi trebuie să bei spirt, nu vin.

Altădată eram mai proşti şi ne vedeam de treburi;

aveam bani, timp, nostalgia foamei – şi era bine,

ştiam doar că în Japonia se vând becuri ieftine

şi că zilele ne sunt teribil de puţine.

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul! …

Vom avea şi noi să povestim de un război

frumos, mare, epopeic, nemaivăzut,

la care, ehe ! am luat parte şi noi!…

Prietene, îţi spun, versul e otravă şi pâinea e scumpă,

O să te întreb totuşi peste cinci ani, fără pic de pedanterie

(când vom fi iar proşti şi vom avea vreme):

… «Înainte sau după marea bătălie?»

Mâine o să vie primăvara cu flori multe şi inutile –

dar fetele sunt dactilografe şi luna e pătată de venin,

nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor

şi ca să te mai îmbeţi trebuie să bei spirt, nu vin …

***

Africa de sub frunte

Numai veşti rele mai aştept.

Numai veşti proaste mai pot aduce:

a mai murit un copac,

a mai plecat o pasăre,

cineva şi-a tăiat sufletul într-un

ciob de oglindă,

undeva, în continentul iubirii

au năvălit oamenii-cangur …

Toate vânturile bat de-a-ndărătelea,

zicând că trebuie îndreptaţi arborii

pe care tot ele i-au strâmbat. Şi astfel

mortalitatea arborilor

a crescut înspăimântător –

căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta

fără încuviinţarea sevelor,

şi tot ce se-ndreaptă cu de-a sila

se frânge …

De aceea, nu mai aştept decât veşti rele –

se vor distinge probabil şi focurile rămase,

va creşte păr aspru de cal

pe ultimele frunţi albe, strălucitoare,

nesfărâmate încă de ciomege,

şi ultimele cântece în păduri

vor fi ale gorilelor-lupi …

Până atunci, toată lumea trebuie

să se scarpine individual –

aşa e legea, aşa e obiceiul

înainte de moarte. Nu stăruiţi,

nu se acordă nici o dispensă –

doar ciungii au nevoie să se scarpine

reciproc, cu botul sau cu picioarele …

Şi între timp a mai murit un copac,

a mai plecat o pasăre,

cineva şi-a tăiat oglinda

într-un ciob de suflet,

şi oamenii-cangur se înmulţesc

în buzunarul de la spate al lumii …

Numai veşti rele mai aştept.

Imagini de pe: youwall.com şi wikipedia.org