,,Obsesia mea este, de patruzeci de ani, aceea de a crea Operă”

Când, în urmă cu niște ani, Nicolae Breban a acceptat să îmi acorde un interviu, invitându-mă, în acest scop, la Fundata, lângă Braşov – unde obișnuia să se refugiaze din iunie până în octombrie – am avut impresia că atitudinea lui este una de circumstanţă. Ajunsă la faţa locului, am fost găzduită timp de trei zile şi trei nopţi chiar în locuinţa familiei. Faptul că am văzut când și cum şi la ce lucrează romancierul a făcut din şederea mea acolo o experienţă unică.

Dimineaţa, imediat după ora zece, perfect odihnit, Nicolae Breban se retrage în salonul de la parterul casei, ca într-un sanctuar al scrisului. Ritualul începe, obligatoriu, cu citirea celor trei-patru pagini redactate (direct la calculator) cu o zi înainte şi scoase la imprimantă – tot atunci – de către Cristina, soţia lui. Apoi, până în preajma prânzului, scriitorul îşi elaborează textele cu o concentrare ce nu se lasă (şi nici nu trebuie să fie) tulburată de nimic.

Intimidată de acest spectaculos efort creator, încercam, în acele ore, să devin o prezenţă abia perceptibilă. Mă deplasam prin casă cu grijă, închipuindu-mi că paşii mei prin camerele de la etaj ori pe scara de lemn care făcea legătura între cele două caturi pot fi auziţi printre acordurile muzicii clasice care acompania scrisul autorului.

Cât timp m-am aflat la Fundata, serile au însemnat, pentru mine, momente de răsfăţ, căci am fost martorul direct al unor palpitante incursiuni întreprinse de Nicolae Breban în universul propriei opere sau în cel al propriei biografii.

Interviul care urmează a fost realizat într-o astfel de împrejurare.

*

Spaima de ratare m-a urmărit toată viaţa

– Documentându-mă pentru acest interviu, domnule Nicolae Breban, am citit pe nerăsuflate două din cele patru volume de Memorii ale dumneavoastră – singurele găsite de mine în librărie. Cred că cine nu a parcurs încă un text de Nicolae Breban, ar trebui să înceapă cu Sensul vieţii, pentru a se acomoda cu ,,mecanismele” scrisului şi ale personalităţii dumneavoastră. Aţi scris sau nu această tetralogie ca reflex al unei vârste?

– Cartea a apărut dintr-o glumă. Un fost ministru al culturii– Răzvan Theodorescu – şi secretarul lui m-au rugat să fac o revistă de teatru în România. Ideea m-a tentat, însă eram plecat la Paris, de unde ar fi urmat să mă întorc pentru asta, iar într-o dimineaţă, stând la o cafea cu soţia mea, Cristina, i-am spus că am monologat în vis despre sensul vieţii. Am întrebat-o ce crede despre existenţa unui sens al vieţii şi care sunt ,,feţele” sau formele lui. Eu lucram la un roman atunci – volumul trei din tetralogie – pentru care aveam nevoie de două-trei luni. Fiindcă trebuia să întrerup scrierea romanului, ca să mă întorc în România, am ales să mă ocup de Sensul vieţii. Atunci am scris primul volum despre cele două triburi – cel ardelean şi cel nemţesc, popii ardeleni şi comercianţii nemţi. Femeile erau nemţoaice şi proveneau dintr-o familie de mici comercianţi. Mama avea un singur frate, iar eu seamăn mult cu el, nu cu Brebanii. Fratele meu – am un frate la München – seamănă cu Brebanii, care sunt mai scunzi de stat – eu eram înalt, subţire, brunet. Brebanii au un bun-simţ românesc clar, pe când partea nemţească e mai halucinată, cel puţin aşa e şi cu mine: sensibilitatea am moştenit-o de acolo. Inteligenţa de niciunde… Inteligenţa este o însuşire foarte rară. Românii sunt deştepţi, nu inteligenţi.

Eu am întâlnit vreo patru oameni inteligenţi în viaţa mea – unul dintre ei era Ivasiuc. Ne bătea şi pe mine, şi pe Matei Călinescu şi pe Manolescu. Era adevărat că nu avea talent, însă era briliant.

Deci, într-un fel, lui Răzvan Theodorescu îi datorez scrierea acestei cărţi…

– Aţi imaginat, în paginile cărţii, episodul Judecăţii de apoi la care Divinitatea ar fi îndreptăţită să vă întrebe dacă v-aţi urmat sau nu vocaţia. Când aţi ştiut sigur că veţi deveni scriitor? Aţi fost întotdeauna convins că scrisul e adevărata dumneavoastră vocaţie?

(Precaut: –Sigur înregistrează? Ai verificat? Ia vezi!… Verificăm amândoi ambele aparate ce înregistrează interviul – domnul Nicolae Breban cu o vigilenţă extremă, eu – jubilând în sinea mea că întrebarea i-a stârnit interesul.)

– Draga mea, întrebarea e destul de grea, pentru că această certitudine a vocaţiei seamănă cu certitudinea în iubire sau în prietenie.

Am spus în tinereţe că te îndrăgosteşti de un om de o sută, de o mie, de un milion de ori – asta e iubirea. Şi în prietenie e la fel. Prietenia e acea legătură mereu reiterată. Mereu – nu o singură dată – îl recunoşti pe celălalt ca mare prieten. Prieteniile şi iubirile se sparg când nu-l mai recunoşti pe celălalt, când febra încetează, când celălalt devine un om normal. Când nu mai eşti nebun, căci prietenia şi iubirea sunt forme de nebunie blândă, liniştită. Cu vocaţia e la fel. Vocaţia este asemenea credinţei în Dumnezeu. Acum recitesc o carte a lui Unamuno şi el citează fraza Sfântului Apostol Pavel – ,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”, care se potriveşte şi când vine vorba de vocaţie.

Am scris undeva că spaima de ratare m-a urmărit toată viaţa, mă urmăreşte şi acum. Mă biciuiesc mereu cu următorul exemplu: Cezar Petrescu avea gloria mea, dar, după moartea lui, nu se mai vorbeşte de el. Pot să păţesc ca Cezar Petrescu.

Nu mai vorbesc de numeroasele momente când, în străinătate, singur, puţin uimit de ce mi se întâmplă, mă trezeam noaptea pe la trei-patru şi mă gândeam că am ratat. Îmi spuneam: ,,Uite, stau aici la Göttingen, într-o cămăruţă, cu nişte studenţi din America, Turcia, Asia, iar la Bucureşti Marin Preda şi Nichita stau la Casa Scriitorilor, sau halăduiesc, sau sunt flataţi de toţi. Numele meu era tăiat din reviste, cărţile mele – scoase din biblioteci.

Au fost momente, multe momente când m-am gândit că am ratat.

Şi acum cred că am ratat într-un fel, pentru că n-am avut forţa să rămân la Paris, ca Cioran, ca Ionescu, ca Brâncuşi, ca Ţepeneag. M-am întors din nou într-o ţară de cultură mică, marginală, care nu are emoţia propriilor valori şi, mai ales, nu are emoţia valorilor mari, reacţionând doar la scriitori de felul lui Topîrceanu sau Minulescu.

De altfel, în Spiritul românesc… am o frază pe care nu a observat-o nimeni, deşi o repet de vreo trei ori: Nordul României a trimis spre sud trei genii, iar Bucureştiul nu l-a reţinut decât pe unul singur – pe Eminescu. Pe doi i-a respins, pe Maiorescu şi pe Blaga. Nici astăzi nu sunt pomeniţi, spiritul maiorescian germanic, raţionalist-logic, e ignorat.

În schimb, toţi hăhăie pe Caragiale, cu schiţele lui penibile ce amuză doar prin acele automatisme verbale mici… Nu în dramaturgie e mare Caragiale ci, aşa cum zicea G. Călinescu, în nuvele. Mie nu-mi place Caragiale, ci Eminescu, Blaga, Bacovia. Când eram eu tânăr nimeni, nici măcar Nichita (căruia îi plăceau Ion Barbu, Arghezi), nu-l agrea pe Bacovia. Romanului meu de debut, Francisca, i-am pus ca motto primele versuri din Glossa lui Bacovia: ,,Priveşte savant/ Cu inima beată/ De iubire”. Asta se întâmpla în anii `60, eu vorbeam încă atunci de Bacovia, care era considerat doar un mare minor.

Eu cred că sunt un bun scriitor, un scriitor inconfundabil. Tipul meu de angulaţie, de aplicare asupra materiei epice care e confuză şi infinită e la fel ca viaţa. Am reuşit – de asta sunt sigur şi aici, într-adevăr, orgoliul meu este maxim – am reuşit să fac ceva în viaţă ce nimeni altcineva de pe această planetă nu a izbutit: textele mele şi tipul meu de ideaţie tematică a cărţilor mele care e, de altfel, foarte redus.

Am trei teme fundamentale: călău – victimă (cu variaţia maestru-ucenic); tensiunea bărbat-femeie care intră tot în călău-victimă, numai că acolo e dublă: uneori femeia devine călău sau victimă; iar a treia – Don Juan – care a apărut târziu şi căreia i-am consacrat cinci volume. Am scris în glumă Don Juan, la Stockholm, anul următor am scris Pândă şi seducţie – carte care a stat în sertar, fiindcă era anticomunistă – când a apărut în `91 nu a comentat-o nimeni – şi apoi trilogia Amfitrion, care dezvoltă aceeaşi temă.

Pariul meu, pariul lui Breban, este pariul pe Operă.

− Din Memorii am învăţat că vă caracterizează o voinţă inimaginabilă, că aţi fost dispus să sacrificaţi totul în numele Operei. Acest lucru nu e, totuşi, amoral şi, mai ales, extrem de riscant? Unele renunţări ale dumneavoastră nu sunt, de fapt, acte de laşitate (socială, afectivă), iar Opera nu e un fel de sublimare a acestor slăbiciuni?

− Depinde de nivelul operei. Dacă opera e de mâna a doua sau a treia, totul a fost laşitate, ipocrizie, şmecherie, abilitate etc. etc. Dacă opera e genială, restul nu mai contează. Nici istoria nu mai contează.

Acum vreo zece ani, un amic al meu, excelent critic în tinereţe, Ion Negoiţescu, ne-a chemat pe mine şi pe soţia mea la München, într-un hotel în care locuia şi ne-a citit articolul despre Breban pe care l-a publicat în Istoria literaturii. Îmi făcea harcea-parcea aproape toate cărţile; i-a plăcut doar În absenţa stăpânilor. Despre această carte a scris, la apariţia ei, o cronică foarte frumoasă în Viaţa românească şi a regretat apoi că am revenit la realism în Animale bolnave. Finalul foarte răutăcios al acelui articol conclude că nu e posibil să existe Opera mea, a lui Breban, că aceasta nu poate fi o structură, deoarece în ea se pot identifica prea multe influenţe diverse şi antagonice: Herman Broch, Dostoievski, Faulkner. Ceea ce mi-a spus atunci m-a speriat puţin şi de sute de ori după aceea mi-a umblat prin minte finalul acestui articol, din care se deducea că Opera mea nu există.

Pariul meu, pariul lui Breban, este pariul pe Operă. O Operă trebuie să fie un sistem: ca sistemul solar, ca orice alt sistem viabil, ea trebuie să fie vie şi să nu se desfacă, să fie organică. Sigur, asta-i o raritate!

Adineaori ai pronunţat un cuvânt adeseori prost folosit, un cuvânt care este una din creaţiile lui Nietzsche – cuvântul ,,amoral” care e confundat cu ,,imoral” şi care este definit de Nietzsche în Dincolo de Bine şi de Rău.

Creatorii sunt, de obicei, amorali. Vezi, oglinda întoarsă a mea, cea negativă, e plină de laşităţi, de erori, de fugi, de minusuri, de ratări – dacă opera mea nu are valoare. Dacă, dimpotrivă, opera are valoare, toate acestea explică geneza ei.

Îmi place să mă refer la o lectură care m-a fascinat în tinereţe: Gulliver de Jonathan Swift. Gulliver, o persoană profund nefericită, este un individ care cade în două lumi – în macrocosmos şi microcosmos. Într-una este o gânganie, iar în alta este un uriaş. În niciuna din lumi, nu e acasă. În niciuna din lumi, punctul lui de vedere nu e luat în seamă. Nu are autoritate nicăieri. El trebuie să se acomodeze sau după pigmei, sau după monştrii din jur. Marii creatori seamănă cu acest personaj. Fac un portret al lui Nichita într-unul din textele mele şi îl arăt plin de defecte. O personalitate din aceasta cum e Nichita – singura personalitate supradimensionată din România de după război – a trebuit să supravieţuiască în sensul superior al creaţiei. Era depozitarul unor idei profunde, unele neacceptate şi el ştia acest lucru.

Aici apare vinovăţia geniului: e conştient că ce vrea el să exprime e rapid amendat de cei din jur, indiferent de ce este în jur (comunism, capitalism, optzecism), iar atunci reacţionează în două feluri: fie bea până se omoară, ca Edgar Poe, fie face o sumă de laşităţi, de erori, de ipocrizii, ca Goethe care, după ce Napoleon cu armata lui distruge statele germane, ia micul dejun cu invadatorul, cu vandalul. Bea cu omul care a devastat landurile germane! Tinerimea germană era iritată, enervată şi revoltată; pentru astfel de chestii enorme aici poate că l-ar fi împuşcat. Însă opera lui Goethe, îndeosebi ultima, Faust II, dar şi restul, înseamnă forţă enormă de creaţie, înseamnă volum.

Miracolul ăsta este – al unei Opere!

Pe mine m-a interesat dintotdeauna Opera. Obsesia mea este, de patruzeci de ani, aceea de a crea Operă şi de a mă înscrie în seria foarte scurtă a celor care au făcut acest lucru în România: Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu, G. Călinescu (arată înspre Istoria literaturii a lui G. Călinescu, pe care o ţine în camera de lucru, la căpătâiul patului), chiar şi Arghezi sau Blaga. De astfel de spirite sintetice mari are nevoie acest popor ca să intre în istoria Europei, în istoria mare, nu în cea măruntă, evenimenţială.

Fixaţia mea e Opera. Nu sunt sigur dacă am sau nu vocaţie, dar am Operă.

Nu înţeleg isteria asta de a ne schimba noi, maeştrii culturii

− Ce le răspundeţi celor care interpretează refuzul de a vă schimba reflexele şi stilul creator drept o dovadă de inerţie interioară şi nu un semn de consecvenţă ori de distanţare polemică faţă de literatura actuală?

− Unii au văzut în asta un semn de scleroză, de oboseală, iar alţii au afirmat că nu mai am suflu epic – dar nu intru în discuţie cu toţi băieţaşii ăştia care vor să-şi facă repede un nume prin obrăznicie.

Acum câţiva ani, Mircea Martin, prietenul meu, m-a invitat să vorbesc la împlinirea a zece ani de când se afla la conducea editurii Univers. Alături de mine a ţinut un discurs şi Andrei Pleşu, un om sensibil şi inteligent. L-a lăudat pe Mircea Martin şi a afirmat că îl apreciază pentru că, deşi este un estetician şi un istoric al ideilor, după Revoluţie a reuşit să facă ceea ce a făcut şi Platon (din sculptor acesta a ajuns filosof), iar Andrei Pleşu a numit asta o diagonalizare a destinului.

Eu am spus atunci că îl apreciez pe Mircea Martin ca estetician, ca profesor, ca spirit lucid al literaturii române şi am mărturisit că nu am fost capabil de diagonalizarea asta, eu am rămas romancier. Ideea cu diagonalizarea e totuşi gravă, pentru că suntem acuzaţi încontinuu că o luăm mereu de la început. Este o tendinţă specifică românilor aceea de a părăsi repede ce am început sau ce am făcut – ne părăsim rădăcinile, ne părăsim reflexele fundamentale.

Sunt uimit de această superficialitate arogantă a foarte multor tineri, de acest oportunism puţin penibil şi provincial de a dori să răstoarne scara valorilor imediat după căderea politică. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat nici în Rusia, nici în Polonia, nici în Cehia, nici în Ungaria.

Ruşii, de pildă, au preluat marile valori create sub totalitarism. La fel au făcut şi nemţii, căci nu i-au ignorat nici pe Beethoven, nici pe Goethe, nici pe Schiller, nici pe Hegel – marile repere, apărute sub absolutismul german care a fost mult mai brutal decât comunismul.

Nu înţeleg isteria asta de a ne schimba noi, maeştrii culturii: De ce să mă schimb eu, doar pentru că s-a schimbat un regim politic? Dacă ar trăi Nichita Stănescu sau Marin Preda s-ar schimba? De ce să se schimbe Bălăiţă care a scris o carte foarte bună – Lumea în două zile? De ce să fi scris altfel Bănulescu, când nuvelele lui sunt formidabile? Cum să scrie – ca Vakulovski?

Nu înţeleg nici care e noul stil. Postmodernismul? Păi, Mircea Cărtărescu recunoaşte în lucrarea lui de doctorat că în Bunavestire apar primele pagini de postmodernism, în Don Juan eu vorbesc (în stil postmodern) despre Breban. Postmoderniştii vor carnaval… Unde găseşti mai mare carnaval ca în aceste două cărţi apărute în `77, respectiv în `81? Cât despre pornografie, în Bunavestire sunt două violuri spectaculoase, Don Juan începe cu o partuză – în `81, când nu se putea!

Forţările astea ale lor vor zbura în câţiva ani din conştiinţa publicului!

Nu numai românaşii i-au înlocuit pe marii creatori, împingându-i în faţă pe eseişti– Pleşu, Patapievici, Liiceanu! Asta mi se pare o boală a literaturii! Pe de altă parte, la noi mai sunt şi tinerii care vor să intre în literatură cu scandal şi care promovează – din întreaga literatură postbelică – un grup foarte aparte, dar marginal – grupul de la Târgovişte: scriitori rafinaţi, dar neconvingători. Cel mai interesant dintre ei e Radu Petrescu a cărui operă semnificativă e Jurnalul – eu n-am respect pentru jurnale. Nici măcar pentru jurnalul lui Goethe, al lui Thomas Mann sau al lui Tolstoi. Spun în primul volum din Sensul vieţii că eu am citit două cărţi de memorii care m-au plictisit: Hronicul şi cântecul vârstelor al lui Blaga şi Adevăr şi poezie al lui Goethe. Cei doi sunt nişte imenşi inşi, pe care îi ador, dar cărţile astea m-au plictisit pentru că povestesc linear viaţa lor, de o banalitate expresă.

În ce mă priveşte, nu e vorba de o neputinţă de a-mi schimba stilul creator, nici de un refuz, ci de o imposibilitate şi de o lipsă de interes în acest sens, pentru că e un fals obiectiv. De ce să mă schimb eu? Sunt ridicole aceste probeme ale momentului şi ale generaţiei `80, căci optzeciştii îmi reproşează asta– nu toţi pe faţă, că nu îndrăznesc şi, mai ales, n-au curaj să intre în dialog cu mine.

Spre deosebire de noi, care eram sprijiniţi de vreo şapte critici importanţi, ei nici măcar nu au mari critici, ceea ce este foarte grav pentru o generaţie care vrea să se impună cu atâta aplomb. În plus, nu au nici romancieri semnificativi, cu excepţia lui Gheorghe Crăciun care a scris un singur roman, Pupa Russa. Am citit de curând o altă carte a lui, Frumoasa fără corp, care nu e roman, ci doar un mixaj de scrisori, de panseuri, de mici fragmente epice.

Romanul nu poate fi disoluţionat astfel, romanul are o structură internă, rigoare. Dacă nuvela seamănă cu o clădire, romanul este un oraş, o structură compozită, polifonică, funcţională şi armonică. Nu ceva ce se poate desface oricând în toate părţile – dacă ar fi aşa, orice om citit şi cât de cât fin ar putea scrie un aşa-zis roman în care nu se întâmplă nimic, în care nu te recunoşti şi care, mai ales, nu te mişcă!

Oricum, am spus în câteva texte ale mele, de curând – proba mare e postumitatea. Se înregistrează un fel de seism, după moartea autorului: vedem asta la Preda, la Nichita. În câţiva ani se vor schimba lucrurile. Această naţiune, această cultură îşi va redescoperi valorile majore.

Trăim într-o abulie valorică

– De ce lumea literară nu este capabilă acum să recunoască aceste valori la care vă gândiţi? V-aş ruga să realizaţi un portret colectiv al comunităţii scriitoriceşti din care faceţi parte…

– Noi trăim într-un microcosmos. Ne refugiem în interiorul zidurilor, al templelor – ăştia care le avem. Dacă noi, în interiorul acestui microcosmos, al acestor cetăţi, nu ştim să păstrăm proporţiile, valorile, relaţiile, atunci suntem pierduţi, abia atunci suntem pierduţi. Lumea literară românească se văicăreşte de şaptesprezece ani şi am început să mă plictisesc. De exemplu, eu am participat la vreo şase întâlniri la mare, la Neptun, iar toate temele acestui interesant festival iniţiat de Uricaru – patru ediţii – şi de Manolescu – două, au fost, după mine, neinspirat alese şi tot nu am luat cuvântul niciodată să spun asta. Era o văicăreală tipic românească, la nivelul estului Europei: De ce nu avem premiul Nobel? De ce nu ne publică marile edituri din străinătate? De ce nu suntem luaţi în seamă?, iar apoi temele secunde – sărăcia etc. etc. În subsidiar, era nostalgia după perioada comunistă când tovarăşii activişti ne băgau în seamă, când ne plăteau bine, când contam.

Eu am scandalizat lumea literară acum doi-trei ani. Unii au crezut că am să candidez la preşedinţia Uniunii Scriitorilor. Am vrut să îi lămuresc pe colegii mei literaţi în privinţa acestui lucru şi am făcut o afirmaţie pe care un cotidian a preluat-o şi a publicat-o pe prima pagină: ,,Nicolae Breban spune că optzeci la sută din membrii Uniunii Scriitorilor sunt nişte impostori”. Ăştia au turbat. Le-am răspuns că am fost foarte îngăduitor când am zis doar optzeci la sută. Din două mii patru sute rămân douăzeci la sută, adică aproximativ cincisute. Sunt cincisute de scriitori buni în România? Nici o sută nu sunt. După 1990, când m-am întors de la Paris, ani de zile am lucrat în Academie. Eu am crezut că şi Uniunea Scriitorilor, şi Academia pot renaşte, că se pot radicaliza. Se pare însă că acest proces de radicalizare nu e posibil în România. Mi s-a explicat că trebuie să aşteptăm să moară toţi impostorii şi paraziţii care mai sunt şi acum la Academie sau în lumea literară.

Dacă aş avea bani sau dacă aş avea un amic care ar fi bogat, aş face o Uniune a Scriitorilor de profesionişti, de vreo o sută sau o sută cincizeci de oameni, un club select reprezentativ pentru spiritul românesc, un grup care ar fi mai cunoscut, mai lucid, mai conştient de valorile autohtone.

Nu creaţia este marea slăbiciune a noastră – creaţia este formidabilă – ci acest organ receptor, receptaculii în afara cărora şi în lipsa cărora această naţiune nu e conştientă de ce produce. Pe de o parte trăim într-o abulie valorică, nu ştim cine e bun, cine e foarte bun şi cine e unic, pe de alta – imităm mereu valorile străine, de genul celor americane de mâna a doua şi a treia. Americanii, care ei înşişi sunt într-o confuzie, îşi închipuie că pot arunca pe piaţă modele culturale, ceea ce-i complet fals.

Eu sunt puţin enervat că, la noi, în ultimii 10-15 ani domină spiritele comentatoare. Astăzi, dacă ar trăi un Nicolae Iorga, un Rebreanu sau un Lucian Blaga n-ar conta prea mult, pentru că scena culturală e invadată de orăcăitul uneori rafinat şi fin al unor comentatori, unii foşti prieteni ai mei, cum e domnul Liiceanu pe care l-am sprijinit până în ’89. Ultimul meu articol, eseul scris la Paris trimis către Viaţa românească se cheamă Tinerii corifei în care apăram o carte a lui Gabriel Liiceanu, despre care credeam că va deveni filosof. Ei bine, după ’90 a pus mâna pe o excelentă editură, n-a mai scris filosofie şi e un impostor în literatură. În paralel, marii creatori români vii şi dispăruţi de curând sunt ocultaţi, sunt marginalizaţi, în frunte cu Marin Preda şi Nichita, doi imenşi scriitori, plus Bănulescu, un foarte bun nuvelist, despre care nu se vorbeşte aproape deloc.

− Dumneavoastră vă simţiţi marginalizat?  

− Când am fost la emisiunea Zece pentru România, Mihai Tatulici afirma că noi scriitorii suntem acum marginalizaţi. I-am răspuns că noi suntem la fund acum, cum am fost în Evul Mediu, cum am mai fost în nişte situaţii dificile – cum era Octavian Goga, în 1905, când publica poezia Noi într-un ziar românesc, Luceafărul, de la Budapesta.

Noi suntem în subteran acum, dar vom ieşi la suprafaţă. Esenţa suntem noi. Nu! Nu pot fi marginalizate marile spirite. Cum poate fi ignorat un imens poet ca Nichita? El poate să dea un cot să împingă naţia la o parte, dar nu naţia pe el. Nici el, nici Eminescu, nici Blaga nu pot fi marginalizaţi. E un moment de confuzie generală (sau aşa pare), dar microcosmosul nostru literar ar trebui să ia act de sine, de responsabilitatea pe care o are, aceea de a-şi păstra valorile autentice, de a le susţine.

Cineva se plângea, acum câţiva ani, că ne citim doar noi între noi. Eu i-am răspuns că ar fi bine să ne citim între noi, dar nu o facem.

Există această văicăreală a noastră teribilă ce vine din psihologia ţărănească. (…)

Pe de altă parte – am mai spus-o în multe din cărţile mele teoretice – încă din tinereţe mă revoltam contra fatalismului românesc. Mă certam cu amicii mei de atunci, băieţi inteligenţi, splendizi – Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Alexandru Ivasiuc, Matei Călinescu, din cauza Mioriţei, dar fără să înjur Mioriţa – sunt şi eu sensibil la această baladă stilizată de boierul Alecsandri. Le spuneam că, dacă această creaţie va deveni exponenţială pentru România, va fi vai de capul nostru. Admirând excesiv valorile estetice ale Mioriţei noi adulăm, în subsidiar, în subconştient, pasivitatea istorică, pasivitatea victimială, adică ne propunem victime. Dacă te propui victimă, ajungi victimă. Eu nu am avut niciodată această aplecare spre a fi victimă.

Mulţi scriitori români sunt fatalişti şi se aşază pe jos înainte de a-i lovi cineva, se plâng şi îşi rup hainele înainte de a pierde, însă eu, încă din tinereţea mea, am fost un luptător, mi-am impus textele şi i-am îndemnat şi pe prietenii mei să lupte pentru ele şi astfel au şi reuşit să se afirme, să publice câteva cărţi semnificative.

Dacă eram omorât în tinereţe, eu nu eram nimic.

− Pentru cine mai scrieţi, de fapt, domnule Nicolae Breban… (Nu am reuşit să formulez întrebarea până la capăt, însă ea se continua astfel: ,,…pentru public sau pentru criticii literari care, şi unii, şi ceilalţi, vă citesc într-un număr relativ restrâns, întreaga operă?”)

− Dacă aş fi arogant, aş spune că n-am pentru cine să scriu, că nu există cititor inteligent pentru cărţile mele. Un prozator adevărat, mare, este cel care iese din biografic şi intră în ficţiune. Cu excepţia Franciscăi toate romanele mele sunt invenţii. Nu există nici măcar Grobei… Există un risc al ficţiunii care e, în acelaşi timp şi avantajul ei. Trebuie să îţi asumi riscul ficţiunii, deşi poţi să capotezi, să mori după o minciună din asta mai reală decât realul.

Când eram foarte tânăr îmi plăceau romancieri de mâna a doua–a treia de tipul Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu şi atunci îmi închipuiam un binom: Ionel Teodoreanu şi un grup de dame parfumate care îl admiră. Voiam şi eu să fiu un fel de Ionel Teodoreanu. Însă mi-aş fi dorit mai mult să fiu un pianist, să apar în redingotă pe scenă, să cânt balade de Chopin la pian, impromptu-uri de Schubert şi să mă aplaude falsele fecioare din liceu şi văduvele vesele.

(Am reluat întrebarea într-o altă împrejurare şi mi s-a răspuns printr-o originală parabolă. Urmărind povestea, am înţeles că romancierul pune în scrierile sale ,,hrană” pentru fiecare tip de cititor, dar că există ,,ceva” conceput, în exclusivitate, pentru sine însuşi. Mi-am închipuit lectura creaţiilor brebaniene ca pe o competiţie în care cititorii se întrec în a atinge performanţă colosală de a ajunge cât mai aproape de acel ,,ceva” destinat numai şi numai Autorului.)

Nu ,,Pentru cine scriu…”. E mai bună întrebarea ,,De ce scriu?”

− De ce (mai) scrieţi?

− În faţa mea nu mai am niciun public acum, scriu pentru propria mea supravieţuire, de aceea am ales teme din astea enorme care nu sunt (ezită)… nu accesibile – e puţin prea dur spus – nu sunt habituale, nu sunt comune, nici uzuale, par puţin suspecte criticii româneşti. Au părut întotdeauna suspecte, încă de la început, când Valeriu Cristea şi alţi câţiva mi-au spus (a şi scris asta Sami Damian) că în opera mea apare prea des cuvântul ,,forţă”. E adevărat, m-au interesat raporturile de forţă în lume.

De pildă, tot Nietzsche vorbeşte despre ,,resentiment” – cuvânt foarte prost întrebuinţat deseori, chiar de către oamenii inteligenţi, ce nu îi cunosc decât sensul din dicţionar, acela de ,,ranchiună”. La Nietzsche resentimentul e o boală, o defineşte în Genealogia moralei, e starea ce apare la acei oameni care vor să se valorizeze nu prin propriile lor calităţi, ci pe umerii altora.

Eu am dedus din asta că pe această boală a resentimentului s-au construit cele două mari sisteme politice – nazismul şi comunismul. Primul a valorizat lumea pe umerii evreieşti, creând victime din evrei, iar al doilea – făcând victime din ţăranii gospodari (aşa-zişii chiaburi) şi din burgheji.

− Într-un interviu mai vechi, aţi mărturisit că v-a preocupat dintotdeauna impunerea romanului ca specie literară şi a propriului tip de roman. Ce v-a reuşit mai bine?

− Să fac şcoală de roman n-am reuşit, din nou creaţia a căzut în nuvelă. Toţi optzeciştii fac nuvele şi o fac şi dintr-o proastă ideologie estetică. Eu nu zic că nu au forţă de creaţie. Unii mă întreabă de ce scriu romane atât de ample. Romanele mele sunt ample pentru că temele sunt foarte mari. Dacă vrei să scrii Fraţii Karamazov nu poţi să te rezumi la şaptezeci de pagini, oricât de genial ai fi… (Se opreşte…) Cristina, adu puţin romanul încoace…Ţine-l în mână puţin!… Ăsta e ultimul roman, terminat acum câteva zile! Sunt ,,doar” patru sute cincizeci de pagini (A4, scrise la calculator). Poţi să-l deschizi să vezi cum arată…

(Reia decis:) Ori eşti grafoman, ori ai luciditatea marilor teme. Şi aici am avut nevoie de patru din astea (arată înspre roman) pentru o nouă tratare a temei mele pe care am descoperit-o la 14 ani: călău – victimă.

Spre deosebire de Camil Petrescu care vedea mereu idei, eu am văzut o singură mare idee la 14 ani. Am spus: ,,Ajunge, destul! Din asta scot totul”. Nu există o ierarhie a ideilor şi a temelor; există teme neelucidate, abia atinse – de nătăfleţi, de diletanţi, de oameni fără reală vocaţie – şi există teme de mâna a doua, cum e călău – victimă, din care unii inşi ca Dostoievski scot Operă.

Ucenicii mei în roman s-au dispersat şi n-au mai scris roman, dar eu am reuşit să îmi impun Opera – visul meu din tinereţe.

– Ce vă înspăimântă cel mai mult şi mai mult, domnule Nicolae Breban?

– Am în textele mele o întâmplare dramatică. Eram bolnav de plămâni, Nichita m-a dus la un spital, iar într-o seară am scuipat sânge. Am crezut că am cancer. Aveam un manuscris, un roman care stătea la editură şi pe care nu-l băga nimeni în seamă (Francisca – n.n.). Eu îmi legam existenţa de creaţie. În viaţa asta există – o spune şi Unamuno – creaţia de carne şi cea spirituală spre care tindeam eu. Atunci, în rezervă, am stat o jumătate de noapte cu faţa la perete şi mi-am spus: Eu n-am existat! Eu n-am fost! N-aveam nicio tristeţe că mor la 30 de ani… Nici măcar nu ştiam dacă va apărea sau nu cartea, nu bănuiam că o să aibă un aşa de mare succes, dar, oricum, nu mă reprezenta, era o nadă aruncată comuniştilor ca să mă bage în seamă, să vadă că sunt aici. Şi, într-adevăr, s-a văzut, căci imediat am scos În absenţa stăpânilor şi Animale bolnave, una după alta, cu o obrăznicie fără margini, într-o perioadă în care, la fel ca acum, toată lumea făcea nuvele – Velea, Fănuş Neagu, D. R. Popescu. Era teoria că nu se pot face decât nuvele, că romanul implică prietenia cu Uniunea Sovietică şi cu partidul, iar prin nuvele te poţi strecura. Acum a apărut o altă teorie în sprijinul neputinţei creatoare, aceea că romanul amplu de tip Thomas Mann, Dostoievski nu mai e posibil astăzi, fiindcă lumea e grăbită. Nu înţeleg de ce e mai grăbită lumea astăzi… E, probabil, mult mai măruntă.

Tot în tinereţe am avut o discuţie, cu amicii mei, despre ratare – vorbesc despre ea în Memorii. Am fost foarte pasionat de ratare – adevărul e că marii scriitori sunt fascinaţi de ratare până la sfârşit. Diferenţa dintre un om de talent şi un geniu este că ultimul nu e sigur niciodată de ce a făcut. Atunci am făcut o teorie paradoxală – o repet în cărţile mele – aceea că realizarea trece prin ratare, pentru că adevăraţii rataţi sunt cei realizaţi.

Lui Nichita îi spuneam că Rebreanu e ratat pentru că nu e Zola, care are o operă de cinci ori mai mare ca a lui; Zola e ratat pentru că nu e Shakespeare, iar Shakespeare e ratat fiindcă nu e Iisus.

Realizarea se face prin ratări succesive şi conştiinţa asta de neîmplinit o au numai oamenii care se exprimă. Rebreanu e cam 17 – 19% din ce s-a pus în el; Blaga 28%, Eminescu 31%; Shakespeare 54 – 56; Iisus 71 – 72. Peste 70% eşti deja semizeu.

Eu nu cred că am ajuns la 20%, sunt cam ca Rebreanu, deşi am scris mai mult decât el. E adevărat că Rebreanu a murit la 59 de ani, eu am 73, iar în ultimii 17 ani am scris o trilogie şi o tetralogie, adică şapte romane ample. Dacă eram omorât în tinereţe, eu nu eram nimic. Ce s-a pus în mine am exprimat, dar nu în întregime.

Nu mă mai poate înspăimânta nimic. O să spun o frază arogantă pentru care aş putea fi pe loc lovit de Zeu: am scăpat de frică, nu mai pot fi omorât.

(interviu apărut în „Dresura de lei”, Ioana Revnic, Curtea Veche Publishing, 2011)

Sursa foto cover: adevarul.ro