Oare poţi iubi din milă faţă de cineva?

„Erau timpuri când pacifismul său necondiționat mă chinuia. Părea dispus a accepta domnia răului, dacă prin aceasta s-ar fi evitat războiul, pe care îl ura dincolo de orice. Dilema este de nerezolvat. Dar de când am aflat, cum nici un război bun nu scoate la iveală decât rele, gândesc diferit despre atitudinea lui de atunci, sau cel puțin, încerc să gândesc altfel.”  Astfel vorbea Thomas Mann despre cel care a visat toată viaţa la o Europă unită sub ideea de pace, la o lume în care se făcea clar separaţia dintre spirit şi politic, Stefan Zweig (28 noiembrie 1881 – 23 februarie 1942).

Născut, „din întâmplare” – cum singur spunea, într-o familie de evrei nu foarte religioşi, dar cu mari pretenţii atunci când era vorba de pregătirea copiilor pe băncile şcolilor, Zweig avea să povestească mai târziu, în biografiile sale, cât de greoi i se părea sistemul de învăţământ al sfârşitului de secol XIX. Greoi şi plictisitor, comparat de multe ori cu o „puşcărie”.

După ce debutase publicistic încă din 1897 în diverse reviste, în 1901 i-a apărut cartea de poezii Silberne Seiten și în 1904 prima nuvelă, Die Liebe der Erika Ewald. În același an din urmă, a dobândit și titlul de doctor cu o dizertație despre filosofia lui Hippolyte Taine, sub supravegherea profesorului Friedrich Jodl. Pe lângă propriile scrieri, Zweig a publicat traduceri din Verlaine, Baudelaire și în special Émile Verhaeren, lucrând simultan ca jurnalist.

Zweig a dus un stil de viață de mare burghez, călătorind mult, printre altele vizitând în 1910 India și în 1912 America. Aceste călătorii i-au prilejuit contacte cu mulți scriitori și artiști, cu care a purtat lungi corespondențe.

Cu o situaţie financiară peste medie, Zweig a fost un om al principiilor atât de puternic manifestate, încât acestea l-au dus la alegerea suicidului, explicând în scrisoarea de adio că nu mai suportă „distrugerea patriei sale spirituale Europa (geistigen Heimat Europa) și lipsa de perspective decursă din aceasta i-au cauzat însă o depresie pe care nu a putut-o depăși.”

„Pentru întâia oară încep să-mi dau vag seama că adevărata participare sufletească nu se poate deschide şi închide ca un comutator electric şi că aceluia care participă sufleteşte la un destin străin i se răpeşte ceva din libertatea propriului său destin.(…) Ca o oglindă care rătăceşte prin lume, un om străin a început pe neaşteptate să te poarte în sine – nu, nu ca o oglindă, ci oglinda îţi soarbe imaginea numai dacă i te oferi din proprie voinţă – ea însă, femeia, străina care te iubeşte, ea te-a sorbit înlăuntrul ei, în sângele ei. Mereu te are în ea şi te poartă cu ea, oriunde te-ai refugia.(…) Nu poţi iubi constrâns, dar oare poţi iubi din milă faţă de cineva? Ce faci, atunci când această milă este luată drept cea mai râvnită iubire? Te invit să citeşti simţurile, gândurile, visele, năzuinţele şi datoriile de pe marginile foilor de carte sufletească şi psihologică.(…) Simt o pornire să cânt, să fac ceva nebunesc, numai din pricina acestui elan care îmi dă aripi; întotdeauna se întâmplă aşa: numai când ştii că însemni ceva şi pentru alţii, poţi sesiza sensul şi ţelul propriei existenţe.”

(„Suflete zbuciumate”, traducere Horia Matei)

Surse foto: elaineelesbao.com.br şi relaxmeonline.com