Oare înţelepţii aceştia nu doresc nimic?

„Scriu să fac ceva. Simt nevoia să fac ceva. E ucigător lucru să trăieşti fără să poţi face ceva. A vieţui, a face.” declara Arşavir Acterian, cel care debuta la 85 de ani.

Modele imperative, însuşite firesc de cultura românească şi asumate de contemporaneitate, s-au concretizat în destinele a numeroase familii care au aparţinut elitei acestei ţări.

Generaţia ’27 din care a făcut parte şi Arşavir Acterian (18.09 1907 – 17.09.1997), publicist şi memorialist, a constituit un nucleu de tineri valoroşi care şi-au adus aportul în diverse domenii, fiind o generaţie unică, prin multiple valenţe creatoare. Obiectivul esenţial, cel al unificării țării, fusese realizat de generaţia precedentă, astfel încât tinerii de-acum îşi concentrau efortul pentru a impune cultura românească pe plan internaţional. Mentorul lor era Nae Ionescu, iar relaţiile de prietenie pe care care Arşavir le avea cu Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionesco, precum şi cu Constantin Noica, rămas în ţară, au dezvoltat în personalitatea lui un sistem de valori autentic, impenetrabil, pentru care a ajuns să facă închisoare.

Alături de fratele său Haig şi sora sa Jeni, au format un triptic de excepţie în domeniul cultural, în special al literaturii. Mama sa, Haiganuş, originară din Turcia, s-a stabilit în Dobrogea, în uma căsătoriei cu tatăl lor, Aram Acterian, contabil la o manufactură. Tatăl lui Grigore Moisil i-a fost profesor în liceu. În 1929 se îndrăgosteşte de o tânără, A., dar destinul pe care îl alege va fi altul, acela de a se dedica familiei, mamei şi surorii sale – alintat de ea Aiurilă –, care suferea de o boală incurabilă. Toată viaţa, Arşavir a avut un trai modest, dedicându-se total celorlalţi. Venirea comuniştilor la putere şi cenzura supusă culturii trimitea în spatele gratiilor foarte mulţi intelectuali, mai ales pe cei care, asemenea lui, fuseseră simpatizanți ai mișcării legionare. Deoarece „i-a dat cărţi interzise, cu caracter legionar” lui Dinu Pillat, fiind anticar la vremea respectivă şi pentru că nu aproba noul regim, a fost pedepsit cu ani grei de temniţă. Figură mai puţin cunoscută a generaţiei ’27, Arșavir Acterian a prestat munci sub nivelul său de pregătire ca mozaicar, librar şi anticar şi documentarist la Centrul de Hematologie din Bucureşti. A murit singur.

***

„Unii înţelepţi ne învaţă: Vă doresc să nu mai doriţi nimic. Oare înţelepţii aceştia nu doresc nimic? Doresc şi ei să nu dorească.”

„N-am certitudinea că Dumnezeu există, dar imi place să cred ca El există, îl postulez si mă căznesc să cred în El. Altfel, simt că mă mişc în haos si parcă risc să-mi pierd minţile tot căutând un punct de sprijin absolut.

Aşa, pendulând mereu într-o incertitudine care nu exclude existenţa lui Dumnezeu, am posibilitatea – în disperare – să mă agăţ de El. Nu numai în disperare. Credinţa într-un Dumnezeu (chiar ipotetic) – credinţa jucăuşă, capricioasă cu discontinuităţi, cu întreruperi – e de natură să prilejuiască mângâiere în confuzia şi promiscuitatea în care, altfel, adeseori ne e dat să trăim.

O atare nesusţinută credinţă nu exclude unele mici şi chiar mari bucurii. Mă apasă si mă dislocă pe zi ce trece mai mult sentimentul de „la ce bun?” Sunt preocupat sa gândesc cutare lucru, să fac o treabă sau alta, să dăinuiesc intr-un fel folositor pentru mine sau pentru alţii. Am intrat într-o perioadă a vieţii în care uneori mă trezesc fără priză la toate cele ale vietii, fără elan, fără entuziasm. Ceea ce fac, fac mai mult in silă. Las zilele să curgă până la limita vieţii mele (credinţa creştină, care mă locuieste, mă ajută la asta), limita de care mă voi lovi – vrând, nevrând (…). Îmi este din ce în ce mai limpede condiţia de precaritate, fragilitate şi provizorat a omului.
Mă trezesc uneori în plină zi, dar şi în miez de noapte, mirându-mă (parcă un văl, o ceaţă s-ar depărta o clipă de pe ochi) că sunt, că exist, ca şi de tot ce se petrece în jurul meu şi în mine, de ce văd, aud, miros, de ceea ce pipăi si aşa mai departe.

Mă mir si mă pierd în nedumerire. Şi, oricât aş vrea să înţeleg ce se petrece cu mine, pricep prea puţin, aproape deloc. Dar, dată fiind marea, persistenta mea neînţelegere pentru mai tot ce mi se întâmplă, faţă de mai tot ce se petrece cu mine şi cu alţii, tare sunt ispitit să mă las în voia soartei. E adevărat ca oricum soarta și-a pus amprenta, aş zice mai bine ghearele, pe mine, dictându-mi tot ce i se năzare, anulându-mi într-un fel tiranic libertatea, împingându-mă încetul cu încetul sau prăvălindu-mă în necunoscut.”

În imagine: frații Jeni și Arșavir Acterian, alături de părinți și de bunic (sursa foto: fitralit.ro/31-05-2016-album-jeni-acterian-fotografii-manuscris/)