„Oamenii trec prea repede…”

Erou de roman sau autor? O viaţă trăită intens, exact ca personajele sale, uneori chiar mult mai intens decât acestea, Françoise Sagan (21 iunie 1935 – 24 septembrie 2004) s-a înfăţisat lumii scriind romane care fascinau, dar şi ocupând de multe ori prima pagină a ziarelor de scandal.

A fost comparată, adeseori, cu o cupă de şampanie, una ce nu-şi pierdea efervescenţa nici măcar în momentele de maximă suferinţă şi singurătate. Încadrată în aşa zisul curent Nouvelle Vague (noul val), Françoise Quoirez are şansa să crească într-o familie destul de înstărită, dar care nu va reuşi niciodată să-i stăpânească spiritul liber (şi libertin). Reuşeşte cu greu să treacă de examenul de bacalaureat şi se înscrie să urmeze studii la Sorbona, probabil doar pentru a avea la îndemână bibliotecile acesteia, pentru că la cursuri sau examene nu avea nici cea mai mică intenţie de a se prezenta. Se împrietenea foarte repede, petrecea enorm de mult, orice numai să fie „amuzant”, aşa cum chiar ea se exprima.

Începe să scrie în primul an de studii la Sorbona doar pentru a alunga plictiseala din momentele care nu erau suficient de intense pentru gustul ei. Se naşte astfel romanul „Bonjour tristesse (Bonjour, tristeţe)” şi odată cu acesta se naşte şi autoarea Françoise Sagan, cea care împrumuta pseudonimul de la prinţul Sagan din romanul lui Proust, „În căutarea timpului pierdut”.

Succesul intervenit aproape instantaneu îi va da curaj spre o viaţă şi mai plină de aventură alături de un grup ce o va însoţi aproape toată viaţă, un grup caracterizat de cei mai mulţi drept „groaznic de cheflii”, din care făceau parte intelectuali, artişti, creatori de modă, cum ar fi Florence Malraux (fiica lui Andre Malraux), scriitoarea Véronique Campion, Bernard Frank, autor, ziarist şi prieten intim, Jacques Chazot, fost prim-balerin la opera, devenit om monden de meserie, Régine, „Regina nopţii“, muzicianul-compozitor Michel Magne şi mulţi alţii.

La trei ani de la succesul primul roman intervine „Un certain sourire (Un anume zâmbet)”, primit cu acelaşi entuziasm de publicul larg, iar la încă trei ani diferenţă apare celebrul  „Aimez-vous Brahms?(Vă place Brahms?)”, roman ecranizat, avându-i în rolurile principale pe Ingrid Bergman, Anthony Perkins şi Yves Montand.

Romanele ei vorbesc întotdeauna despre sentimente, relaţii amoroase, cupluri care se fac sau se desfac, totul analizat printr-o viziune extrem de realistă, uneori chiar plină de cinism. Unele voci critice au acuzat-o că scrie prea mult despre oameni bogaţi, lipsiţi de griji şi plini de vicii, făcând trimitere chiar la stilul ei de viaţă, dar nimeni nu a putut nega fascinaţia romanelor ei asupra cititorilor. Întrebată de multe ori despre dragostea din viaţa ei, aceasta se „apăra” spunând că nu are timp de aşa ceva, pentru că „oamenii trec prea repede”.

„L‑am văzut pe Cyril prima dată în a şasea zi. Naviga de‑a lungul coastei într‑o barcă mică cu pânze şi s‑a răsturnat în faţa golfuleţului nostru. L‑am ajutat să‑şi recupereze lucrurile şi, printre hohote de râs, am aflat că se numea Cyril, că studia dreptul şi îşi petrecea vacanţa împreună cu mama sa, într‑o vilă învecinată. Avea o faţă de hispanic, foarte oacheşă, foarte deschisă, care sugera echilibrul, protecţia, şi mi‑a plăcut. Cu toate astea, îi evitam pe studenţii de la Universitate, agresivi, preocupaţi de ei înşişi, mai ales de tinereţea lor, în care‑şi găseau un subiect dramatic sau un pretext de plictiseală. Nu‑mi plăcea tinereţea. Îi preferam oricând pe prietenii tatălui meu, bărbaţi de patruzeci de ani care‑mi vorbeau curtenitor şi duios, dând dovadă de o blândeţe de tată şi amant. Dar Cyril mi‑a plăcut. Era înalt şi uneori frumos, o frumuseţe care îmi dădea încredere. Fără să împărtăşesc cu tatăl meu aversiunea faţă de urâţenie care ne determina adesea să frecventăm oameni stupizi, simţeam pentru cei lipsiţi de orice farmec fizic un soi de jenă, de răceală; resemnarea lor de a nu fi plăcuţi mi se părea o infirmitate indecentă. Căci, ce altceva căutăm, dacă nu să fim plăcuţi de ceilalţi?  Nici azi nu ştiu dacă această apetenţă de a cuceri ascunde un surplus de vitalitate, o dorinţă de a domina sau nevoia ascunsă, nemărturisită, de a te linişti în ceea ce te priveşte, de a te susţine.”

(„Bonjour tristesse”, traducere de Ana Antonescu)

Imagini de pe: cinemagia.ro