Odilia Roşianu 
Mă preocupă această întrebare din titlu de ceva timp. De fapt, ca să mai îndulcesc un pic realitatea, am transformat o constatare într-o întrebare. Și pentru că nu-mi plac deloc generalizările.
Înainte să-mi aștern vorbele, am citit multe despre bucurie – ce spun scriitorii, psihologii, filosofii, gânditorii și ceva scârțâia în toate paginile descoperite. Da, se vorbea despre binefacerile bucuriei, oscilând între îndemnurile de a avea bucurii mici sau, dimpotrivă, mărețe; la polul opus, stăteau tristețea, dezamăgirea, golul sufletesc. Totuși, se refereau DOAR la bucuria legată de propria persoană, de izbânzile ei, de clipele ce trebuie valorizate etc.
Or, eu nu la această bucurie m-am gândit, nu genul respectiv de bucurie consider că lipsește complet, chiar dacă și el e de multe ori absent în existențele multora dintre semenii noștri. Nu – problema majoră constă în a nu te bucura cu adevărat de reușitele, de momentele luminoase, de fericirea altora, fie ei prieteni sau străini și, mai ales, a-ți expune cu obstinență nemulțumirea, dezaprobarea, critica, astfel încât să afle toată lumea cum minimalizezi, trivializezi și disprețuiești motivele care-i înveselesc și-i dezvoltă spiritual sau material pe cei din jur.
Iar exemplele care mă înconjoară tind să confirme lipsa capacității semenilor noștri de a se bucura pentru alții, indiferent dacă este vorba despre domeniul relațiilor personale, despre sport, politică sau orice altă ramură a vieții.
Să încep cu sportul care, indiferent cât suntem de detașați de universul cu pricina, a avut multe zile însorite în primele luni de vară, la propriu și la figurat. Fie că a fost vorba despre fotbal sau despre tenis, mulți dintre noi ne-am adus aminte de momente vechi, luminoase, când succesele acestor discipline sportive ne încălzeau inimile. Ne-am întors la frisoanele unei emoții pierdute, în timp ce urmăream o minge mai mare sau mai mică, condusă sigur și energic pe căi victorioase. Sigur, sunt de acord că pasiunea pentru un sport anume (sau pentru sport, în general), chiar dacă acesta presupune și intonarea cu respect a imnului național, nu poate fi nici indusă, nici impusă. Totdeauna însă ai variante: poți să nu te uiți la transmisiile cu pricina (e plin de alternative vizuale, nu?), să ignori postările de pe Facebook ale fanilor prea înfocați. Poți, de asemenea, să te bucuri nițel că numele țării e rostit altfel în clipele de succes ale sportivilor. Dar nu – ar fi prea puțin, nu? Trebuie să-ți expui nemulțumirea, scârba, disprețul atât pentru sport și sportivi în sine, cât și pentru cei care, din toată inima, vibrează de fericirea îndreptată către alții, nu spre plăcerile sau victoriile proprii. Și o faci cu un suflet atât de mic, încât ceea ce urmează nu poate fi decât un unfollow care sosește de la cunoscuți nu numai pe rețelele de socializare, ci și în viața reală. Pentru că așa se confirmă, poate, o părere mai veche sau apare un semn de întrebare căruia ceilalți, bucurații, nu vor să-i dea un răspuns.
Apoi, despre politică. Sigur, fiecare dintre noi are dreptul la simpatii și antipatii politice. Chiar la adeziuni – din ce, altfel, s-ar putea forma partidele, partiduțele și coalițiile existente? Problema este că și aici intră în joc o pasiune bolnavă, neiertătoare, care nu poate să accepte nimic bun venit de la „opozanți”, indiferent dacă ei sunt persoane private sau publice, cu putere de decizie. Nimic nu este recunoscut dacă vine din direcția „greșită”. Nimic nu ne poate bucura dacă nu este realizat de „ai noștri”. Căutăm „nod în papură” pentru orice, cu scopul clar să arătăm cât suntem de critici, de superiori, de inteligenți, de intransigenți, de… goi, de fapt. În cel mai bun caz, atunci când nu se găsește chiar nimic de criticat, apare replica „ei, nu e chiar așa mare lucru”. Și, din nou, mă-ntreb dacă oamenii nu mai pot avea nicio tresărire binevoitoare pentru ceea ce e construit de alții.
Nu în ultimul rând, aceeași incapacitate de a te bucura pentru un altul este vizibilă în viața de zi cu zi, profesională sau personală. „Aia, deșteaptă?!? Fii serios – a știut cum și pe unde să se-nvârtă!” Sau „Ah, de ce să scriem tot ce are în CV? Cine știe cum a obținut chestia asta!” Și încă: „Mă rog, e problema lui/ei cum a ajuns la succesul acesta – nu m-aș mira să fi furat de undeva ideea. Are noroc, ce mai!” Exemplele pot continua și vor exprima aceeași lipsă de sentimente senine, acompaniată, întotdeauna, de o invidie incredibilă. Chiar când persoanele nu ne sunt în nici un fel concurente, când victoria lor nu ne influențează viața în nici un mod, când nu există nicio miză, suntem incapabili să gândim în termenii bunăvoinței, măcar, dacă nu în cei ai bucuriei sincere.
Relațiile personale stârnesc spirite și mai aprinse. „Cum naiba să fie fericit ăla cu o nevastă așa de proastă?” Sau „ce o fi găsit la el, nu știu – probabil că joacă teatru”. „Băi, ce noroc au ăștia – lucrează la multinațională, au vilă, mașină cool… Cred că-s securiști! Știi tu, ăia care au lucrat acolo, acolo rămân pe viață.” Sau: „Îți place scriitorul ăla? Hm, un mediocru – ce-oi găsi așa interesant la el?”
Îmi aduc aminte de jocul acela de cuvinte pentru copii „bucură-te de bucuria lui Bucur când a descoperit Bucureștiul”, dar se vede cât e de dificil să te bucuri pentru alții – pentru succesul lor, pentru veselia lor, pentru împlinirea lor.
Spinoza zicea despre bucurie că este „trecerea omului de la o perfecție mai mică la una mai mare”. Oamenii care mi-au stârnit mirările și tristețile de mai sus nu sunt, e clar, doritori de perfecțiune. Rămân doar în micimea lor, în invidia care-i frământă clipă de clipă, în amarul adânc unde vor fi incapabili să găsească, inclusiv în existența proprie, un singur motiv de a zâmbi larg.
Păcat.
