Odilia Roşianu 
Câteodată, într-un mod straniu, destinele unor oameni valoroși, din domenii complet diferite, sunt legate neașteptat. Poate nu în timpul vieții, dar cu siguranță în apele tulburi ale istoriei.
Două nume importante pentru România s-au întâlnit, astfel, peste timp(uri) și personalitățile lor pot fi privite, pentru câteva minute, împreună.
Despre cine și despre ce era vorba?
A fost odată un doctor care absolvise Facultatea de Medicină din Paris și, la invitația unui „înalt” prieten, a ajuns într-o țară plină de necunoscute. Trebuia să stea doar trei ani și să organizeze serviciul sanitar aflat într-o stare (aproape) deplorabilă. A rămas până la sfârșitul vieții.
Numele doctorului – Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză, Charles d’Avila; românizat – Carol Davila). Românul care l-a invitat – domnitorul Barbu Știrbei. A doua personalitate pe care a cucerit-o – Alexandru Ioan Cuza. Țara de adopție – Țara Românească.
Contribuțiile lui Carol Davila în domeniul sanitar, în dezvoltarea Școlii de Medicină românești, dar și în cultură sunt (sau ar trebui să fie) foarte cunoscute. Putem afirma fără nicio exagerare că datorită lui a existat, poate mai devreme decât s-ar fi așteptat, o „construcție” medicală adevărată pe aceste meleaguri.
De aceea, „mai-marii” începutului de secol XX s-au gândit că acest doctor (ajuns general) ar merita o statuie, un bust. Un consiliu al Ministerului de Război, condus de Dimitrie Gerota, i-a propus, în 1903, lui Constantin Brâncuși să „livreze” opera de artă.
Și acela a fost momentul întâlnirii dintre un uriaș al medicinii și unul al artei plastice. Între un medic italian stabilit în România și un oltean talentat și ambițios. Nu fără peripeții, însă. De la detaliile financiare și până la cele artistice, drumul bustului a fost plin de gropi, de răzgândiri, de certuri și chiar de abandonuri.
Într-o primă fază, când Brâncuși (care-și primise prima tranșă din suma promisă pentru lucrare) a prezentat statuia în gips, criticile au izbucnit pe loc: ba nasul era prea mare, ba epoleții stăteau aiurea. Olteanul s-a înfuriat, firește. A plecat trântind ușa, țipând că renunță la restul banilor și se va duce pe jos la Paris.
Iar Ministerul de Război a rămas cu bustul neterminat. Totuși, reprezentanții de frunte s-au gândit că doctorul Carol Davila trebuie să fie reprezentat post-mortem cum se cuvine, pentru tot ceea ce făcuse în țara adoptivă. Așa că au hotărât să-l toarne ei singurei în bronz.
La 9 septembrie 1912 au dezvelit opera și au instalat-o în curtea Spitalului Militar. Nu înainte de constata însă că se cam degradase. Și pentru că tot românul e un fel de artist (nu numai poet, ci și sculptor, se pare!), oficialitățile s-au gândit să „repare” statuia. Cum? Simplu – prin suprimarea părților deteriorate.
(sursa foto: viata-medicala.ro)
Brâncuși sculpta tot la Paris, nu mai știa nimic de bustul lui Carol Davila. Până când, în 1938, a revenit la București. A comunicat că el este autorul versiunii în gips a statuii generalului și a cerut s-o vadă. Ce a urmat? Exact: s-a luat cu mâinile de cap când a văzut varianta „modificată” – fără brațe (or fi crezut că va fi un fel de Venus din Millo?!?) și fără egreta de pe chipiu. În prima clipă, a vrut să-i dea în judecată pe cei care luaseră decizia să-i ajusteze lucrarea. Dar s-a lăsat păgubaș…
Bustul generalului doctor Carol Davila a fost mutat, în 1990, în Muzeul Militar, iar în curtea spitalului se odihnește o copie în bronz. De asemenea, Muzeul Național de Artă al României deține o plachetă în gips, un basorelief care-l reprezintă din profil pe Carol Davila, intitulat „Schiță pentru portretul generalului Carol Davila”, și este realizat în 1903, tot de Brâncuși, ca lucrare premergătoare pentru bust.
Cam așa a fost întâlnirea dintre doi titani ai României – Carol Davila și Constantin Brâncuși. A rămas un bust al unui adevărat erou, o supărare resemnată a artistului și un zâmbet amar al urmașilor lor. Dar și o poveste de spus când fiecare dintre noi privește acea statuie care unește istoriile secolelor.
