Ramona Müller 
„Ţara mea se sinucide! / Moartea este-n al ei sân!” scria Dimitrie Bolintineanu (14.01. 1819 – 20.08. 1872), poet, romancier, revoluţionar şi om politic.
La vârsta de şase ani rămâne orfan de ambii părinţi, fiind crescut de neamurile mai bogate şi ajunge să se întreţină singur încă din adolescenţă. Înlocuieşte numele cu care s-a născut Cosmad (de origine macedoneană), cu cel de Bolintineanu preluat de la Bolintin, localitatea sa natală, aflată în apropierea capitalei.
Militant activ al Revoluţiei de la 1848, el a luptat consecvent pentru împlinirea visului neamurilor româneşti, pentru unire şi pentru eliberarea pământului strămoşesc de sub dominaţia otomană. Dăruirea şi abnegaţia sa l-au costat zece ani de exil, dar nu s-a oprit niciodată din a denunţa corupţia şi mizeriile sistemului politic românesc al acelor vremuri. „Plângerile României” sale trecute, pot fi aceleaşi lacrimi de azi, pline de substanţă, pline de istorie.
Apropiat al lui Cuza, Bolintineanu îl susţine din toate punctele de vedere, devenindu-i un bun sfetnic. A fost Ministru al Afacerilor Străine, Ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice (1863 – 1864), în Guvernul României condus de Mihail Kogălniceanu. Ministrul-scriitor a refuzat paza pusă la dispoziţie pentru casa lui şi transportul privat. Ca şi alte figuri emblematice ale acestei ţări, şi Dimitrie Bolintineanu se va stinge sărac, plin de datorii, în Spitalul Pantelimon, unde scria în condica de evidenţă a pacienţilor: „Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine”. Camera Deputaţilor a refuzat să îl ajute, în urma apelului făcut de prietenii săi pentru a-l susţine. Poate „Nu haina face pe om!”, dar patriotismul, da, atunci când alegi să fii cinstit!
***
Scopul omului
Spre ţărmul ce se pierde în noapte şi în ceaţă
Curând o să atingă al vieţi-mi vas fragil.
Şi mă întreb pe mine aici, în astă viaţă,
De când trăiesc în doruri, la ce am fost util?
Şi sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare
Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut,
Ce nici nu înveleşte, nici dă acestui soare
Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut?
Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune,
Noi, care-aici în viaţă n-avem decât o zi?
Noi, ale căror fapte, ţărână, fală, nume
Se spulberă în vânturi-nainte d-a luci?
Cărarea mea în lume se şterge de sub soare:
Amara calomnie păleşte-al său color.
Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare:
Parfumul d-o secundă pe vântul trecător.
A unei soarte astfel, vai! preţuia durerea
Ce inimile noastre adapă cu venin?
Necazul unei mume ce şi-a zdrobit plăcerea
Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin?
Acest argil molatec ce vântu-o să răpească,
Ori merită onoarea să poarte-n al său sân
O flacără de spirit, răsfrângere cerească,
Ce ca un rob ascultă de lut ăst crud stăpân?
Aşa mă-ntreb şi Domnul răspunde blând dorinţii:
„Tot ce trăieşte-n lume are cuvânt profund,
O floare să profume în capistea fiinţei,
O rază să-aurească abimul făra fund!
O lacrimă s-aline un suflet în durere,
Şi roua să fragide arşiţele de zi,
Şi tu s-aduni p-o frunte sărutul de plăcere.
O, muritor! iubeşte, că mâine vei peri!”
