Ioana Dana Oniciuc 
Puțin peste 60 de ani au trecut de la premiera filmului „La Moara cu noroc”, film pe care actrița Ioana Bulcă, cea care a întruchipat-o pe Ana, l-a socotit „o minune de la Dumnezeu”.
Cei mai tineri, care nu știu nimic despre acest subiect, e bine să afle că ecranizarea romanului „Moara cu noroc” a lui Slavici a fost cel de-al doilea lungmetraj nominalizat la festivalul Palm d’Or, în cadrul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Internaţional de la Cannes, desfășurat în mai 1957. .
Nume grele ale cinematografiei şi scenei româneşti, precum Geo Barton, Constantin Codrescu, Ioana Bulcă sau Colea Răutu, se regăsesc în distribuția acestui film al cărui spectacol de gală a fost găzduit de cinematograful bucureștean „Patria”. S-a organizat atunci un grandios eveniment, asta și pentru că bugetul filmului a fost unul uriaș pentru acele vremuri: 5.474.000 lei.
Iată ce declara Ioana Bulcă, interpreta rolului principal feminin:
„Abia terminasem anul I, poţi să-ţi imaginezi? Restul erau toţi actori de mult consacraţi. Mă uitam la ei, mă frecam la ochi, ziceam că nu-i adevărat! A fost o minune pentru mine. Venisem de la Sibiu, eram un copil, nu ştiam mai nimic. Când m-a văzut Victor Iliu, nici n-a mai dat nimeni probă pentru rol, a zis: «Asta-i Ana lui Slavici!».
La fel, Ovidiu Gologan, operatorul, şi-a dat seama cât de bine poate aşeza lumina pe chipul meu. Când mă gândesc la filmul ăsta, mă apucă mereu nostalgia. Ar trebui să-i zicem sfânta „Moară cu noroc”, aşa ceva nu va mai face nimeni. Să recunoaştem, Iliu nu se poate compara cu nimeni. Îmi amintesc că l-am întâlnit pentru prima oară atunci, la probe. Stătea cu mâinile la spate, cu faţa uşor înclinată, cu un zâmbet bun şi discret. Era cu un pas în spatele aparatului, de altfel niciodată nu obişnuia să vină în faţă. Un om plin de poezie şi farmec, avea o cultură cinematografică extraordinară. Dacă ar fi trăit mai mult, poate altul ar fi fost destinul multora dintre noi, actorii de atunci. El se gândea să facem împreună «Baltagul», dar n-a mai apucat“, şi-a reamintit actriţa. „O vară întreagă am stat la Hărman. Iliu era minuţios aproape până la pedanterie, la fel ca şi Gologan,care a fost şi el un mare artist! Ştia să scoată din lumină efecte magice, făcea din fiecare cadru un miracol de expresivitate“, a mai povestit Ioana Bulcă, care n-a păşit însă pe covorul roşu de la Cannes: „Astea erau timpurile…Noi, actorii, n-am însoţit filmul la festival. Dar ştiu că ziarele franceze au fost elogioase la adresa filmului, am şi păstrat o cronică, pe care mi-a dat-o Mihnea Gheorghiu“.
Așa cum era de așteptat, în ciuda succsesului repurtat atât în țară, cât și în străinătate, au existat și voci care au contestat și defăimat filmul. Poate cel mai vehement a fost Eugen Barbu.
„De ce se ajunge de la un scenariu foarte bun la un film mediocru (cum este cazul, după părerea noastră, cu filmul „Moara cu noroc”)? Cum nu sunt critic de cinematografie, competenţa mea poate fi uşor pusă la îndoială şi consideraţiile de mai jos cu uşurintă contestate. Pentru cine a citit nuvela lui Slavici şi mai apoi scenariul scris de Al. Struţeanu, este cu totul evident că filmul realizat de regizorul Victor Iliu este un eşec. Sunt de acord că de data aceasta cinematografia noastră a descoperit un operator, pe Ovidiu Gologan, a cărui fotografie este cu totul excepţională şi pentru care merită toate felicitările, dar numai cu o fotografie excepţională nu se poate face ceea ce presa noastră a numit un film foarte bun. Nu contest meritele regizorului Victor Iliu şi bănuiesc că la realizarea acestui film a depus eforturi care l-au răsplătit îndeajuns, dar nici nu pot să-i iert unele stângăcii de nepermis. Pentru cine nu a citit nuvela lui Slavici, cârciumarul Ghiţă este inexplicabil. Aproape jumătate din film spectatorul se întreabă dacă el este un om cinstit sau nu, idee ce se cerea limpezită încă de la început. Cât despre sentimentele Anei pentru Lică Sămădăul, ele sunt cu totul de neidentificat. Scena morţii Anei şi a lui Ghiţă mi s-a părut penibilă ca realizare, pentru ca să nu mai amintim de falsificarea sfârşitului lui Lică Sămădăul, foarte îndepărtat de scena finală din nuvelă. Ştiu că unui regizor îi este permisă o oarecare libertate faţă de textul literar de la care se porneşte turnarea unui film, dar numai în cazul în care necesităţile cinematografice o impun, ceea ce nu a fost neapărat necesar la „Moara cu noroc” (de ce i-o fi spunând „Moara cu noroc” se întreabă nedumerit spectatorul, pentru că nici o secvenţă nu explică titlul filmului), nuvelă foarte cinematografică în sine după părerea noastră“, nota scriitorul în numărul din martie 1957 al revistei „Film“.
În ciuda tuturor criticilor, filmul a trecut proba timpului, rămânând o capodoperă a cinematografiei românești.
Nu mă bucură sublinierea ideii că am jucat rolul principal. Eram toţi importanţi, acolo era vorba de crearea unei lumi, pornind de la o literatură superbă, cea a lui Slavici. E vorba de o întreagă frescă a unui început, spun eu profund fericit, al filmului românesc (Constantin Codrescu)
