„O prea mare iubire ucide”

Ea – balerină-vedetă, el – poet în plină afirmare. A fost de ajuns o singură întâlnire pentru a da naştere unei iubiri ce avea să dureze o jumătate de secol, o iubire care nu a fost ferită de comunism, închisoare politică, moarte şi, în final, de alegerea „plecării” aproape-împreună.

S-au cunoscut la mijlocul anilor 50. Irinel Liciu (22.02.1928- 26.05.2002) era curtată, în acea perioadă, de Bodnăraş şi Maurer, fiind prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. El era (doar) poetul Ştefan Augustin Doinaş.

Laura Iliescu, o prietenă apropiată a lui Irinel, povestea: „A fost singura ei iubire. A fost o iubire minunată. Ar fi făcut orice pentru Doinaş al ei, şi cele mai grele mâncăruri. El i-a scris o poezie cu un măr. Mărul a fost tăiat în două, partea asta eşti tu, partea asta sunt eu. Am invidiat-o atunci.”

Tăria de caracter şi grandoarea iubirii pe care o purta „dragului ei Doinaş” se va vedea în comportamentul balerinei atunci când comunismul va ataca cuplul iar, la începutul anului 1957, Doinaş era condamnat la închisoare. Motivul: a omis să denunţe un coleg de la revista „Teatru“, care vorbea despre extinderea revoluţiei şi în România.  Atunci, Irinel Liciu, o glorie a baletului, laureată a premiului de stat, specializată la Leningrad şi la Moscova, şi-a folosit toată influenţa ca să-l salveze pe scriitor. Legat de aceea perioadă, Emil Hurezeanu, care i-a cunoscut îndeaproape pe cei doi, scria: „Ea era un VIP al regimului. Avea admiratori şi admiratoare chiar în sânul partidului. Adorau baletul şi le omagiau cu coşuri de flori şi şampanie pe balerine. Şi – ţin minte de la ea – deseori, după spectacole, era aşteptată în foaier sau în culise de fetele lui Gheorghiu-Dej.” Eliberarea lui Doinaş a intervenit în februarie 1958, iar din acel moment cei doi au fost practic inseparabili. Erau văzuţi peste tot împreună. Chiar dacă amândoi erau deja, de acum, imagini publice şi premiaţi pe plan intern şi internaţional, viaţa de familie a celor doi era destul de discretă.

La 80 de ani, Doinaş suferind de cancer, moare răpus de infarct, în data de 25 mai 2002, moment în care Irinel Liciu, cea care declarase de nenumărate ori că ea nu va reuşi să supravieţuiească fără el, se sinucide, printr-o supradoză de somnifere, a doua zi, pe 26 mai 2002. Lăsa în urma ei un bilet care spunea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”

Cele două tragice momente au fost suprinse în jurnalul lui Emil Hurezeanu, astfel:

25 mai 2002. Doinaş era, pentru un poet, nespus de insensibil la tema morţii, iar perspectiva propriului său sfârşit părea că nu-l impresionează deloc. Mi-l imaginez pătrunzând în sala de operaţie a doctorului Popescu cu gândurile în altă parte. Ce se va întâmpla însă cu Irinel, care optase pentru comportamentul unei plante de seră (nu mai ieşea deloc) şi care respira în ritmul ieşirilor şi revenirilor acasă ale lui Doinaş?

26 mai 2002. Aflu că Irinel s-a sinucis astă-noapte. Îmi vine în minte, brusc, o seară la ei în care Irinel, râzând, ne spune celor de faţă: „Am hotărât cu Doinaş că, dacă unul din noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, fiind bărbat, adică laş, nu o să fie în stare s-o facă.“ Şi a râs din nou, cu poftă. Şi, iată, acum a făcut-o: ca pe o variantă extremă a lui „tenir la promesse“. A plecat de la spital de îndată ce, cu infarctul survenit, Doinaş a murit. Apoi şi-a pregătit harakiri-ul (în variantă europeană, cu luminal). A murit pesemne către ora 11 seara, timp în care noi mâncam mici în crâşma „La Cocoşatu“.*

*informaţii de pe jurnalul.ro

Imagine de pe : art-works.ro