O fire rebelă

Virgil Carianopol (29 martie 1908 – 6 aprilie 1984), strănepot al lui Iancu Jianu, după mamă, se remarcă de timpuriu printr-o fire rebelă, la paisprezece ani părăsind locul natal și revenind după doi ani, când este prins deoarece dorea să treacă granița ceho-slovacă.

Setea de cultură și dragostea de libertate îi definesc debutul de scriitor, fiind receptat ca «o voce interesantă în epocă», așa cum spunea criticul literar Aurel Martin. Opera sa conține lirică tradiționalistă (Flori de spini, Elegii și elegii), versuri avangardiste (Un ocean, o frunte în exil), poeme în care dragostea de țară captează autenticul și frumosul românesc (Ștergar Românesc), precum și memorialistică (Scriitori care au devenit amintiri).

A petrecut şapte ani în închisoare (1956-1963), fiind condamnat in regimul comunist și trecând prin penitenciarele Aiud şi Periprava. După anii de detenție, Virgil Carianopol iși continuă creația literară, descriind satul românesc si folclorul specific Olteniei, de care se simte legat printr-o legătură specială.

„Perna pe care se culca era o pajişte cu flori, iar cearceaful cu care se acoperea mirosea a Dunăre, Jiu şi Olt, trăiri care i s-au întipărit în suflet, iar mai târziu au devenit poezie.”, menţionează istoricul Dumitru Botar în studiul monografic „Virgil Carianopol 1908-1984“.

Singur, singur

(din vol. Un ocean, o frunte în exil, 1934)

Pornim. Nu este nici drum nici întoarcere

nimic în afară de noi acolo unde tu sau eu

ne vom agăța de piatra limpede

a unui chiot.

Furtuni trec pe lângă noi

în rochii largi

ele știu să danseze, știu să iubească.

Râuri asasinate așteaptă

râuri cu gaura adâncă

a lunei în gât

ne privesc ne cheamă

Apropie-te salută

sub pământuri alte planete

și sângele istovit

căzut cu fruntea pe braț.

Dar deodată sunt singur. Nu-i nimeni

să-mi scoată vorba din gură ca un căluș

În jur stăruiesc oameni noi abur foarte frumos

Singurătatea în auz ca o pasăre.

Întind mâinile și totul dispare.

Au fost vedenii?

Pornim pornim cu durerea noastră mărită ca-n fața unei lupe

și iarăși nu era nimeni

nici corăbieri

nici vânturi

nici anotimpul ca un tunel plin încă

de fumul vacanțelor din 1933.

***

Covor românesc

(din vol. Viorile vârstei, 1978)

Ca o câmpie, oglindind întinsul, 

Cu păsări care-i stau pe crengi cântând, 

Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul 

Din depărtate vremuri luminând.

Împestriţat cu crini şi lămâiţă, 

Cu albăstrele şi cu maci duioşi, 

Vii, flori de liliac sau romaniţă 

Te fac să te apleci, să le miroşi.

Pus în perete, lângă pat, în casă, 

Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie. 

Îi simţi răcoarea dulce de mătasă, 

Şi parcă vântu-i simţi cum te adie.

Lucrat adânc din lână şi culoare, 

Cu-nseninări şi arbori fel de fel, 

Odihna lui te-mbie la visare 

Şi la un somn pe pajiştea din el.

Iar când în seară luna cu lumină 

Loveşte-n el, cu razele pieziş, 

Un greier sare, crede că-i grădină 

Şi cântă de acolo pe furiş.

(sursa foto: diaconescuradu.com)