Literatura de aziLiteratura de azi
17.02.2016

O dragoste eternă

Pe linie paternă descindea din renumitul neam al Văcăreştilor, familie cu o bogată moştenire civică şi literară. Elena Văcărescu (21 septembrie 1864 – 17 februarie 1947) a primit o educaţie aleasă, guvernantă engleză care îi prezintă lumea literaturii britanice, apoi cursuri desăvârşite la Paris, unde avea să se arate interesată de de filosofie, artă poetică şi istorie. Tot la Paris îi apare şi primul volum de versuri, Chants d’Aurore, care a fost recompensat prin cronici favorabile şi un premiu special din partea Academiei Franceze. Doi ani mai târziu, revenind la Bucureşti, a fost recomandată pentru a face parte, ca domnişoară de onoare, din suita reginei Elisabeta. În 1889 îi apare o culegere de cântece populare, Rapsodul Dâmboviţei, iniţial în limba germană (tradusă chiar de regină), ulterior în limbile franceză, engleză sau italiană.

vacarescu2

Elena Văcărescu și Carmen Sylva, Regina Elisabeta a României (imagine de pe fotosos.net)

Relaţia cu principele moştenitor, Ferdinand, ca şi logodna lor, secretă, a avut parte de sprijinul reginei, dar intervenţia regelui Carol I în această legătură a avut drept rezultat acordul ei de a părăsi România şi a alege calea exilului, aceasta optând, iniţial, pentru Italia şi ulterior pentru Paris.

tim

(Imagine de pe ziarulmetropolis.ro)

Salonul literar patronat de Elena Văcărescu era frecventat de personalităţi ale vieţii literare şi artistice precum Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt.

***

Dragoste eternă

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.

Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urmă-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.

Iar mai departe, sub ţărâna, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.

Mâna ta

Simt dulce mâna-ţi dragă în mâinile-mi febrile!
Lin, degetele tale le-ating, de catifea,.
Năvalnice extaze mă copleşesc, subtile,
Şi fire nevăzute mă-nlănţuie de ea.

Când simt că tremur, mâna-ţi nădejdea îmi trezeşte,
Şi soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospeşte,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.

Când sufăr, câteodată, de mângâiere plină,
O simt cum se aşază pe fruntea-mi, ca un scut.
Şi fruntea-mi ce spre mâna-ţi, pioasă, se înclină,
Roşeste, ca în ziua întâiului sărut.

Atunci, trecuta vană splendoare parcă-nvie;
Aş vrea să-mpart cu tine şi drumul cel mai greu,
Spre orice ţel, prin noaptea cu bezna ei pustie,
Doar de-aş putea de mână să mi te ţin mereu!

Mi-am pus iubirea

În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea:
Zăpezi şi flori plăpânde din livadă,
Dar florile-ncepură a cădea
Şi în april nu mai găseşti zăpadă.

În tot ce-i dulce dragostea mi-am pus:
Privire, voce, inimi, sărutare.
Dar tu-mi surâzi şi când eu vin, te-ai dus;
Dulceaţa de-a iubi, înşelătoare.

Cum suflă pe sub uşă vânt de gheaţă,
Lugubra-i spaimă, moartea şi-o gemu;
Mi-am pus iubirea-n lucrurile fără viaţă
Morminte, flori care-au căzut, şi tu.

Imagine cover de pe wikipedia.org