Literatura de aziLiteratura de azi
15.01.2017

Nu vei mai pune niciun preț pe iubirea lui Emin

Poate este bine să întrezărim câte ceva și din omul Eminescu – cel îndrăgostit, cel preocupat, cel mai puțin „ideal” față de cum ne-a fost prezentat în manualele școlare.
Pătrundeți pentru câteva minute în lumea epistolelor lui Emin către frumoasa lui Veronică…

***

29 August ’79
Dulcea mea amică,
Nevenind trei zile în oraş, căci am petrecut la ţară, am primit abia astăzi scrisoarea ta sosită de trei zile. Te credeam la vie şi nu cutezasem să-ţi scriu. Iar acum luând condeiul în mână, mă simt incapabil de-a scrie măcar un şir cuminte, căci îndată la primirea scrisorii tale gândul cel întâi a fost să plec numaidecât la Iaşi. Dar lucurile îmi sunt la ţară şi afară de asta ştii că am un plan economicos cu bătrânul meu, asupra reuşitei căruia nu sunt încă luminat. E verosimil că nu va succede. Eu voi fi deja la 1 Septembrie noaptea în Iaşi cel puţin pentru a-ţi strânge mâinile încă odată et pour que je me grise encore une fois en te voyant. Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra şi mii de idei care de care mai curioase şi mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc. Altfel la ce-aş mai târâi o existenţă de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri şi în cazul cel mai bun urât. Ştiu că-ţi scriu lucruri fără nici o legătură şi c-aş vrea mai bine să te ţin de mână decât să-ţi scriu şi… Dar tu ştii toate, ce să-ţi mai spun ceea ce ştim de mult amândoi, ceea ce pururea vom şti, ceea ce spus şi nespus între noi are cu toate acestea totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori!
Te rog mult nu mai uita.

Mihaiu

***

Bucureşti 23 Oct. [1] 879

Dulcea mea amică,

Abia ieri seară am primit scrisoarea ta, de vreme ce ea a venit la palatul Dacia, din carele noi ne mutaserăm deja. Adresa nouă este: Redacţia Timpului, Strada Academiei No. 19 vis-á-vis de poarta Hotelului „Union”.
Mi-a părut bine văzând că ai ajuns veselă la Iaşi – dulcea mea păsărică – şi că nu-ţi pasă de nimic. Eu ştiu că-ţi duc dorul în singurătatea la care sunt osândit. Îndealtmintrelea mă mai iau cu grijile, mai am de scris, mai caut casă pentru Sf. Dumitru, mai nu ştiu ce să-mi fac capului.
Suplica ta către Cameră am dat-o de Sâmbătă încă lui Chiţu, fostul ministru al instrucţiei, care a promis lui Teodor Nica, că o va susţine ca deputat.
În lipsă-ţi a venit o suplică de la Mme Livezeanu, adresată ţie. Eu, cunoscând scrisoarea, am desfăcut-o, am dus-o la ministru şi am dat-o în mâna Directorului, care mi-a promis a regula cât de curând eliberarea actului de constatare.
Rău e pentru tine că roşii sunt asupra căderii, căci atunci până la venirea unui alt guvern ți-ar întârzia citirea şi trecerea prin cameră.
Pe Anton Pann nu-l pot trimite până nu mă voiu muta, căci colecţia e-n locuinţa cea veche grămădită şi ascunsă în neorânduială proverbială, în care autorii lirici îşi ţin bibliotecile.
Prin văzduhul ploios şi înnegurat îţi trimit mii de sărutări şi doresc ca una cel puţin să-ţi atingă guriţa.
Al tău pentru totdeauna
Eminescu

***

Bucureşti 31 Oct. [1]879

Draga şi dulcea mea amică,
De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea, ci şi liniştea şi sănătatea mea. Dureri reumatice am început a simţi în picioare, însoţite ca totdeauna de dese bătăi de inimă. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă.
Veronică, dragă Veronică, când nu m-ei mai iubi, să ştii că mor. Îți scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat. Adaugă pe lângă asta, că abia în ziua de Sf. Dumitru am găsit casă, c-am trebuit să-mi mut lucrurile din două locuri, că pe lângă aceasta s-a mutat şi redacţia şi tipografia, apoi că am zilnic de lucru pe lângă tribulaţiunile mele personale şi vei înţelege de ce am preferat a nu-ţi scrie, decât a-ţi scrie în fugă.
Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică gândire, care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această unică simţire care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijirilor mele.
Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lume asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată sa fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea?
Şi când gândesc că în viaţa mea compusă din suferinţe fizice şi rele morale ca o excepţie tu mi-ai dat zile aurite, pot crede în dăinuirea acestei excepţii?
Dulce şi dragă Veronică, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine să nu fi aruncat o umbră în viaţa ta senină, în sufletul tău plin de veselie precât e plin de un gingaş şi nesfârşit amor. Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci tu eşti Dumnezeul la care mă închin.
Deacuma-ţi voi scrie mai des, deşi sărmanele foi sunt departe de-a plăti o singură îmbrăţişare a ta – dulcea mea copilă. Am sărutat cel puţin această foaie care va intra în mâinile tale cele mici, de la care aşteaptă toată fericirea
al tău
Eminescu

***

Bucureşti 15 Decemvrie 1879

Dulcea mea Veronică,

Pricepând mustrările tale cele blajine, nu găsesc nici un chip ca să-ţi închid guriţa decât sărutările, pe care vai – din tristă depărtare – nu ţi le pot da.
În lumea aceasta în care trăim e caracteristic că avem duşmani calzi şi amici reci, de aceea şi afacerile tale merg după cum e dispus D. Chiţu, care promite oricui marea cu sarea şi nu mai ajunge să dea lucrului un curs. La predarea scrisorii tale împreună cu copia Comitetului i-a promis lui Jacques*, apoi i-a repromis cel mai tare concurs, dar roşii sunt atât de îngrijiţi de ieşirea abraş a chestiei drumurilor de fier şi de pericolul căderii lor, încât azi nu mai găsesc timp decât ca să voteze mereu împământenirea a câtorva jidani.
Cu toate acestea să nu desperăm.
Suplica ta va veni desigur în Cameră iar asupra votului să n-avem nici o grijă. Te rog, prinţul meu cel scump, să nu fii supărată că nu-ţi scriu multe, căci bucuros aş scrie volume întregi dacă aş putea să mă scufund cu totul în dulcile mele amintiri; ştii însă că, gonit de ocupaţii zilnice şi nemernicii, abia am câteva momente seara nu să gândesc la tine, căci asta o fac toată ziua, dar să mă rezgândesc şi să te sărut în închipuire măcar dulcea mea Veronicuţă şirată şi cochetă şi uşurică şi popoţică.
70 de mii de mii de sărutari aş vrea şi n-am nici una, nici una. Te mângâi cu dulce, te sărut cu drag, îţi pup picioruţele şi rămân ca întodeauna şi pentru întotdeauna al tău

Turc cinstit şi amorezat
Emin aga

*Iacob Negruzzi.

***

Iunie 1882
Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea
lui Emin

scris

(sursa foto: ziarulnatiunea.ro)